Dacă nu i-ar fi dat prin cap să-și scrie memoriile, de pe urma lui Gheorghe Sion n-ar fi supraviețuit decît vreo cîteva poezii, printre care și „Plugușorul”, naiva compunere despre care mai toată lumea crede că e un colind anonim. 

Strămoşii săi mai mult ori mai puţin îndepărtaţi vorbeau poate alte limbi. O legendă creată de un unchi patern, paharnicul Constantin Sion, trăgea genealogia familiei dintr-un prinţ tătar, Demir sultan, fiu al hanului de Crîm Beldingherei, care, intrînd în conflict cu taică-său pentru istorii de harem, ar fi fugit în Moldova, pe timpul lui Ştefan cel Mare, unde s-ar fi ilustrat prin isprăvi vitejeşti şi s-ar fi convertit la creştinism cu numele de Dragoş, avîndu-l drept naş chiar pe Bogdan- Vodă. Imaginaţia paharnicului nu se dezlănţuise nevinovat, deşi — nărăvit la invenţii şi plastografieri — acesta adăugase anume fiorituri nu neapărat necesare: voia să-şi înscrie fiii la şcoala de ofiţeri de la Petersburg, unde candidaţilor li se cerea să dovedească un număr de cartiere de nobleţe. Nepotul George se face la început a lua drept adevărată povestea, mai apoi se dă îndărăt şi recunoaşte că cel mai vechi ascendent cert îi este bunicul de neam grec Iordache Sion, bimbaşă (comandant peste o mie de oşteni) în veacul al XVIII-lea. Bunica se ţinea a descinde din vestitul logofăt Tăutu, cel care, sol la Poartă după moartea lui Ştefan, se arsese stoic cu cafeaua fierbinte a vizirului. Fiii acestora au fost mai mulţi, iar printre ei serdarul Ioniţă, tatăl scriitorului, diac la vistierie, era bărbat atrăgător, cu mustăţi falnice. Sub Scarlat Calimah, a stîrnit interesul doamnei. Chemat în faţa lui vodă, tocmai cînd se temea să nu fi dat de bucluc, află că doamna îl voia pentru o fată din suita ei, domnişoara Frosa (Eufrosina) Schina, fiica unui grec tăiat de turci la Istanbul, fiindcă aderase la Eterie. Unind moşteniri şi agoniseli, tînăra pereche astfel constituită se instalează pînă la urmă pe o moşie la Hîrşova, şi e blagoslovită cu o droaie de copii: George, primogenitul, va avea trei fraţi şi zece surori în viaţă. Căzînd „grea” a optsprezecea oară, mama moare la naştere, la 42 de ani. 

Sexagenar, scriitorul şi-a strîns amintirile în povestiri autobiografice, publicate sub titlul Suvenire contimpurane, a căror tipărire în volum a urmat foarte aproape după Scrisorile lui Ion Ghica. Încît Alecsandri, ca nobil senior consacrat al breslei literare, se arată curtenitor şi magnanim, declarîndu-l echivalentul moldav al munteanului. Dar Ghica, doar cu cîţiva ani mai vîrstnic, vine din altă lume, are altă inteligenţă, alte acumulări culturale şi alte experienţe de viaţă: reprezintă adică altă categorie umană şi altă îndemînare la scris. Suvenirele lui Sion dau imaginea unui depozit de mobile de tot soiul, unde se înghesuie împreună piese de mobilier heteroclite, din felurite epoci, disparate ca stil şi cu destinaţii utilitare diferite: unele prăfuite, altele arătînd încă luciu. El aşază alături istorii fictive cu intenţii propagandistice, povestiri de întîmplări romaneşti ori de-a dreptul melodramatice, impresii şi aventuri de călătorie, amintiri din copilărie şi din tinereţe, pilde morale, anecdote din trecut, relatări de evenimente politice ori de scandaluri mondene şi chiar poeme, chiar dacă pe unele le separă în capitole distincte. Tonul general e mai degrabă sentimental, cu poetizări facile, dar nu total şi nu pretutindeni lipsit de umor. Scrierea este totuşi cea mai izbutită a autorului. Personaje ştiute şi altele, obscure, care i-au trecut prin viaţă, apar adesea vii şi palpabile. Istorisirile lui, cu amănunte uneori inedite, întregesc tabloul de ansamblu al unei epoci pe care şi alţi memorialişti ne-au arătat-o în mişcarea ei de zi cu zi, din perspectiva propriilor lor trăiri şi personalităţi. 

In copilărie, George Sion avusese întîrzieri locutorii şi de locomoţie: a vorbit la trei ani (Lucian Blaga abia la cinci); a mers la cinci ani. În schimb a fost precoce la călărit, fiindcă un egumen mărinimos i-a dăruit un cal mic şi blînd, pe care l-a iubit. Limbile folosite în familie erau româna şi greaca; a învăţat apoi rudimente de rusă şi de franceză de la un „gospodin” Arseni, dascăl burtos şi cam beţiv adus în casă, pe urmă a continuat cu altul mai luminat, un grec, Dumitrachi Logadi. Destinul s-a jucat să-l apropie astfel de Caragialeşti: un descendent al ultimului preceptor s-a însurat cu fiica lui Ion Luca, iar fiica lui Sion a fost soţia lui Matei. 

La 12 ani voia să se călugărească (două din surori aveau să ia calea mînăstirii), şi taică-său îl destina scaunului metropolitan; pînă la urmă e trimis la Bucureşti, unde mama avea doi fraţi avocaţi. Aici face şcoală la Sf. Sava, cu Costache Aristia, şi e coleg cu poetul Bolintineanu şi cu Al. Zane, viitori paşoptişti. Întors acasă, la Hîrşova, în 1839, se simte vizitat de muză şi compune versuri pentru o Luxiţa rămasă în Capitală, însă aceasta îi răspunde la scrisorile înflăcărate cu un „Slăbeşte-mă, prostule!”, care-l lasă neconsolat. Se vindecă admirînd fascinat, parcă cu „o mie de ochi”, frumuseţea Ancăi, ţigancă roabă, dar cîntăreaţă; cu ea are experienţa prin care trece la viaţa de bărbat adult. Acest personaj va face carieră muzicală şi va ajunge mai tîrziu amanta lui Iorgu, unul din fiii marelui logofăt Costache Sturza. Şi ca să-l depărteze de iubirea nepotrivită, Sion-tatăl îşi instalează fiul la Iaşi şi i-l prezintă spătarului Vasile Pogor – tatăl junimistului de mai tîrziu —, care îl ia ca cinovnic (copist) la „departamentul dreptăţii” (Ministerul Justiţiei). Atunci l-a cunoscut pe Gheorghe Asaki, în casa căruia se ţinea un fel de salon literar. Acesta, fiu de protoiereu (protopop), era un mediocru, dar avusese norocul să scoată prima gazetă, „Albina românească”, fiind protejat de ruşi. Fiica lui Hermiona, de o frumuseţe deosebită, fusese măritată întîi cu bezadé Alecu Moruzi de la Pechea; văduvă, a devenit soţia istoricului francez Edgar Quinet. Cam tot atunci, Sion face cunoştinţă şi cu Mihail Kogălniceanu, care era proprietarul unei tipografii, apoi cu Costache Negruzzi. Între timp trecuse la „departamentul dinăuntru” (Ministerul de Interne), deţinut de Costache Sturza, care-l plătea la început din banii lui proprii. Serviciile şi actele „departamentului” erau găzduite chiar în casele ministrului, însă faptul nu era neobişnuit: în Franţa la fel, Sully, ministrul lui Henri IV, şi încă mai tîrziu, miniştrii de sub Louis XIV aveau sub mînă, în propriul lor palat, funcţionărimea şi arhivele administraţiei. 

Acest Sturza dădea sindrofii unde apărea crema boierimii; ţinea casă mare, cu echipaje şi mulţime de servitori: 

„O slugărime incalculabilă: lachei, feciori, rîndaşi, vizitii, bucătari, camerişti, cameriste, români, nemţi, ţigani, ţigance, pentru toate serviciile, mişunau pe sus, pe jos, prin curte, prin grădină, în toate părţile.” 

Bătrînul Sturza era un original, care se opunea îndîrjit ideilor liberale incipiente: şi-a chemat bărbierul şi l-a pus să-i radă barba şi să-i tundă pletele de poet şi „patriot naţional” noului copist. Atmosfera domestică, aristocratică şi franţuzită, i-a impus tînărului provincial, cu atît mai mult cu cît acolo trona altă „frumuseţe strălucită”, deşi trecută de patruzeci de ani, coana Marghioliţa, născută Ghica-Comăneşti, a doua soţie a marelui logofăt. Intrîndu-i în graţii doamnei pentru „o canţonetă satirică”, Sion e făcut pitar. 

Partea cea mai întinsă din Suvenire relatează în amănunte participarea lui Sion la mişcarea paşoptistă de la Iaşi – mai degrabă revendicatoare de reforme, decît revoluţionară — şi peripeţiile fugii spre Transilvania, spre a scăpa de represalii, căci era trecut pe lista de proscrişi. Chiar dacă povestitorul fusese mai mult martor decît agitator, un om de încredere îl sfătuieşte înţelept să se ascundă, spunîndu-i că „românul cel îndrăcit dă cu coasa prin flori ca şi prin pălămidă”. Mihai-Vodă Sturza, „dotat de natură cu o iubire de arginţi nesăţioasă”, era „instrumentul docil al politicii muscăleşti”: cultiva „corupţiunea” şi „ucidea orice virtute civică”. Ruşii ar fi întărîtat lucrurile, spre a interveni „cu o invaziune în principate”, ca să „se apropie de fruntariile Austriei”. Oamenii lor erau Muruzeştii şi Cantacuzineştii; ceilalţi fruntaşi ai mişcării, Rola, Alecsandri, fraţii Rosetti, Vasile Ghica, Cuzeştii, erau de bună-credinţă. Evenimentele se precipită la 30 martie. „Revoluţionarii”, adunaţi în casa lui A. Mavrocordat, vorbind şi „fumînd ţigări”, se văd înconjuraţi de oastea comandată de beizadé Grigore, care-i invită la palat, la discuţie cu vodă şi la şampanie. Cei prinşi sînt însă arestaţi şi bătuţi rău. În învălmăşeală, Sion se strecoară şi scapă, se adăposteşte în mai multe case, între care una de prostituţie, unde o Olimpia îl ascunde. Povestitorul plasează aici – total nepotrivit – lunga istorie romanţioasă, cu clişee melodramatice şi declamaţii, a acesteia: era fiica unui conte lituanian şi a unei românce, trecuse prin încercări cumplite, în care familia îi fusese masacrată, şi avea să moară tînără de holeră, căindu-se şi ispăşindu-şi păcatele, ca „dama cu camelii” a lui Alexandre Dumas-fiul. Iarăşi, altă digresiune ne spune povestea cătanelor lui Ferenţ, aduse de Vasile Ceaurul, pe la 1716, în a treia domnie a lui Mihai Racoviţă. 

Pînă la urmă, Sion, deghizat în arnăut spre a putea ieşi din Iaşi, se uneşte cu alt fugar, fiul lui Lupu Balş, cu care pleacă în exil pe drumul Ardealului. Într-un loc, află de alţi tineri, care veneau de la Paris ca să aducă ideile revoluţionare şi în Moldova. Călătoria e cu peripeţii şi cu emoţii, fiindcă cei doi se tem să nu fie ajunşi şi demascaţi ca „buntuşnici” (revoluţionari). Sion se adresează pe ton familiar cititorului, descrie „poetic” peisajul prin care trece trăsura, încropeşte scenete comice. El şi Balş sînt însă prinşi de dorobanţi la Focşani şi duşi la ispravnicul Scarlat Filipescu, individ cu un aer de don Quijote. Cînd li se cere să depună armele aflate în posesia lor, Balş scoate pe masă un pistol, Sion, imitînd gestul unui umorist vienez, un „condei de plumb”. Sînt totuşi poftiţi în casa ispravnicului, care era împărţit între datoriile funcţiei şi solidaritatea de clasă socială. (Cînd a apărut prima oară povestirea acestor întîmplări, în 1860, Filipescu a fost la un pas de a-l provoca pe Sion la duel.) În seara Învierii, ajutaţi de multiple complicităţi, arestaţii fug, ajung la Sibiciu, apoi o iau prin munţi spre Braşov, duşi de o călăuză. Danseză la horele din sate, „pismuind soarta celor care n-au ieşit încă din stadiul primitiv al omenirii”, înnoptează la graniţa cu Austria într-un han mizerabil, în aceeaşi cameră cu o doamnă necunoscută. Braşovul arată a oraş german; locuitorii români nu înţeleg vorbe uzuale de dincoace, ca otel, han. Îi întîlnesc pe Gheorghe Bariţ, care scotea „Gazeta de Transilvania”, şi pe Andrei Mureşanu, din al cărui Deşteaptă-te, române Sion citează admirativ mai multe strofe; aflăm că acestea „pot întrece în clasicitate chiar Marsilieza franceză”. Aici, adus de împrejurarea geografică, încă un excurs anecdotic: legenda cu Ţepeş-Vodă punîndu-se la masă între ţepile unde mureau lent doisprezece burghezi saşi, spre a se delecta cu suferinţele chinuiţilor. 

Alţi proscrişi, între care Vasile Alecsandri, se unesc cu ei; la Sibiu, li se adaugă Costache Negri (care, mai înstărit şi generos, îşi deschide punga pentru cei cam strîmtoraţi), Iancu Alecsandri, Alecu Russo. Acum îi cunoaşte pe ardelenii A. T. Laurian şi Andrei Şaguna. Toate grupurile converg către marea adunare a românimii, plănuită pentru 15 mai, la Blaj. Acolo vin şi Lascăr Rosetti, Manolache Costachi-Iepureanu, A. Moruzi — care fusese printre arestaţii ieşeni scăpaţi de sub escortă la Brăila, la consulatul englez —, şi munteanul Dimitrie Brătianu; apar încă transilvănenii Timotei Cipariu şi Aron Pumnul. În cîmpia Blajului, înaintea unei mulţimi impresionante sosite de pretutindeni (o sută de mii de oameni — spune naratorul, exagerînd), reuniunea a început cu un serviciu religios, a continuat cu discursul emoţionant pentru libertatea etnică al lui Simion Bărnuţ, profetul românismului, şi a hotărît trimiterea unei delegaţii la Curtea imperială, căreia i s-a jurat fidelitate. Sion constată că spiritul public e foarte dezvoltat peste munţi: în Moldova, clasa de sus se ducea spre popor din milă şi consideraţii căpătate „din cărţile străine”; în Transilvania, „preoţii, învăţaţii, poeţii, profesorii” sînt „toţi ieşiţi din popor”. 

Emigranţii urcă spre Cluj, sediul „fanatismului maghiar”, unde cei 310 membri ai Dietei proclamă unirea Ardealului cu Ungaria. Acolo, Sion se aruncă într-un început de aventură, urmărind o frumoasă contesă; invitat la ea, emite necugetat opinii şi afirmaţii politice care-l duc în arestul poliţiei. Eliberat la intervenţia tovară- şilor de călătorie, mai trece prin peripeţii complicate cu grofi, cu hoţi, cu asasini şi cu alte imbroglio-uri la Dej, apoi ajunge în fine în Bucovina. Aici boierii români, supuşi austrieci de aproape opt decenii, poartă nume cu particula nobiliară germană: von Grigorcea, von Tabără; se face elogiul lui Eudoxiu Hurmuzaki şi al familiei sale. În acest timp, la Iaşi bîntuia holera: mor postelnicul Cuza (tatăl viitorului domn), spătarul Antohi Sion, unchi al fugarului. Generalul rus Duhamel şi turcul Talaat-Efendi resping memoriul opoziţiei, prezentat de mitropolitul Meletie, însă consulul Prusiei se oferă să ducă plîngerile ţării la Constantinopole. Alţi potrivnici la politica lui Mihai Sturza — Anastase Panu, Kogălniceanu — sosesc fără ocoluri la Cernăuţi, dar holera le vine pe urme. Sion şi ceilalţi se retrag la moşia Cernauca; de aici – mereu mînaţi de epidemie — unii la Lăpuşna, alţii mai departe, la Paris ori Viena. E pomenit un personaj bizar, numit Cobiliţă, care trecea drept un fel de profet printre huţanii lui din munte; reapare Aron Pumnul, care, recomandat de Sion protectorilor Hurmuză- cheşti, ajunge profesor la colegiul din Cernăuţi, unde îi va fi dascăl lui Eminescu. În fine, odată Sturza înlocuit în scaunul Moldovei de Grigore V. Ghyka, după Convenţia de la Balta-Liman din 1849, George Sion se întoarce acasă, terminînd jurnalul periplului printr-un lung poem declarativ adresat Bucovinei. Aici, în relatarea de voiaj, cînd notează schimbarea peisajului, oameni întîlniţi şi măruntele evenimente ale drumului, Sion e mai în largul lui – şi o ştie: în altă parte, descrie o călătorie făcută peste cîţiva ani în Basarabia. Însă iar se simte obligat să poetizeze, şi înşiră în versuri prozaice meditaţii fără anvergură ori consideraţii politice; din vîrful „movilei Rabîei”, unde se crede urcat „pe piramidele de la Eghipet”, trece în revistă momente din istoria naţională, apoi vine la politica momentului. Vechea bărbăţie pierind, românii suferă din cauza „fanariotului” şi a „veneticului”, iar „Rusia creştinească din vesmintele Moldovei a voit să se mărească.”Alte capitole pe care Sion le-a adăugat Suvenirelor contimpurane sînt numai parţial autobiografice, în măsura în care el face parte din decor şi asistenţă. În Pe Bărăgan, aşezarea pe care o întemeiase pe o moşie primită ca zestre din partea socrului său e călcată şi jefuită de o bandă de hoţi; încercînd să se împotrivească, văru-său, Nikolaki Schina, care administra ferma şi locuia în conac, e ucis. Tîlharii aveau complici în apropiere, dar sînt pînă la urmă prinşi. Făcînd cercetări „în arhivele Kişineului”, povestitorul găseşte pachete de documente prin care reconstituie tablouri şi întîmplări ale vieţii din Principate în timpul războiului ruso-turc de la 1806-1812. „Harvaţii” (croaţii) lui Ipsilanti, care veneau cu ruşii, au măcelărit „post-garda” (ariergarda) turcească şi au ridicat la intrările palatului domnesc piramide de capete, în care au înfipt lumînări. Ruşii îi numesc la conducerea Moldovei pe Iordachi Balş şi pe Rosetti-Rosnovanu, care fac escrocherii monetare şi mulţime de exacţiuni. Peste tot, pînă şi în preoţime, domneşte destrăbălarea; bande de hoţi, unele conduse chiar de fii de boieri, bîntuie ţara – un Cantacuzino avea să fie executat pentru tîlhărie. La Bucureşti, în casa banului Costachi Filipescu, a cărui fiică trăia cu generalul rus Miloradovici, se învăţau dansuri noi, cadrilul, mazurca ori căzăceasca, prin care erau înlocuite cele autohtone: hora, chindia, bătuta. Pînă şi Kutuzov, septuagenar (eroare a lui Sion: era doar sexagenar), „a căzut în vîltoarea ameţitoare a valurilor Afroditei” cu o nepoată a lui C. Varlam, vice-preşedintele Divanului. Funcţiile în Valahia se cumpărau; cei numiţi erau avizi şi imorali. Filipescu, destituit şi exilat în Rusia, dincolo de Odessa, a plecat cu patruzeci de care mari pline. 

Povestea Fraţilor Cuciuc, unde se combină încadrări istorice cu ficţiuni romaneşti, e cronica tenebroasă a unei familii apăsate de un destin implacabil. Îndărătul costumaţiei orientale, găsim acţiunea atotputernică a fatalităţii, ca în mitologia greacă ori în nuvelele italiene ale lui Stendhal: crima iniţială se repetă de-a lungul a şapte generaţii de paricizi. La începutul veacului al XVIII-lea, turcul Ali-Efendi, om de bine, face negoţ fructuos în Moldova. El are un fecior, Osman, căruia nu-i destăinuise că îi este tată şi pe care îl ia lîngă el. Acesta, temperament năvalnic, e un fel de don Juan turc, deşi claudicant („cuciuc” înseamnă „şchiop” în turcă): le seduce pe nevasta unui popă şi pe fiica ei, şi, pînă s-o răpească pe ultima, îşi omoară în somn tatăl, care mai apucă să-l blesteme ca în tot neamul lui întîiul născut să-şi ucidă părintele. Scurtul moment de ezitare a criminalului înainte de faptă e imaginat, alegoric, ca luptă între un înger alb şi altul rău, negru. Trecut la creştinism, bogat şi puternic, e boierit de Vodă Nicolae Mavrocordat şi-i dăruieşte urmaşului acestuia, Constantin, doi cerbi, care sînt înhămaţi la sania domnească (extravaganţă consemnată de cronică). Blestemul se împlineşte, căci şi el moare ucis de fiu-său din greşeală, la o vînătoare de urşi. La fiecare generaţie, pînă la vremea povestitorului, care află istoria maledicţiei de la ultimul Cuciuc, fiul şi-a asasinat tatăl; fraţii din urmă, complici în paricid, sînt executaţi public. Cealaltă naraţiune istorico-fictivă, Dezrobirea ţiganilor, e o melodramă tezistă, ridicată pe fundamentul unor idei de generozitate socială. Toată tînăra generaţie progresistă de la 1848 a militat pentru emanciparea robilor ţigani. Pentru Sion, întîmplarea povestită şi pledoaria împotriva robiei sînt şi un prilej de a face tabloul vieţii la o curte de mari boieri, spre jumătatea veacului al XIX-lea. Marele logofăt Dumitrachi Cantacuzin-Paşcanu, boier patriarhal, are un copil cu o frumoasă ţigancă din casă. Acesta e numit Dincă, seamănă cu tatăl lui, dar a venit pe lume rob. La moartea boierului, coana Profiriţa, soţia lui, care bănuise originea băiatului, vede în el amintirea bărbatului ei, îl ţine aproape, îl ia cu ea la Paris, îi dă putinţa să înveţe şi să devină mare şef-bucătar, dar nu-l eliberează din robie. Dincă e îndrăgostit de Clémentine, camerista franceză a stăpîne-sii şi, cînd toată casa revine la Iaşi, vrea să se însoare cu ea. Dar franţuzoaica, aflîndu-i acum condiţia de rob, îl refuză şi vrea să se întoarcă în ţara ei. Toate rugăminţile şi insistenţele, inclusiv ale nepotului bătrînei Profiriţa, Vodă Grigore Ghyka, de a-l elibera pe Dincă, rămîn fără efect. Disperat, Dincă îşi omoară iubita şi se sinucide. Trista întîmplare ar fi grăbit decretul de dezrobire a ţiganilor, dat de domnitor în 1855. Însă dincolo de lanţul evenimentelor şi de propagarea ideilor liberale, parcă involuntar, Sion creionează personajul coanei Profiriţa, figură pregnantă şi complexă care se înscrie în galeria portretelor de femei cu caracter puternic din literatura română, de la doamna Chiajna a lui Alexandru Odobescu la Victoria Lipan a lui Sadoveanu. Vedem iarăşi, lateral, cum se desfăşurau serile în casele boiereşti. Se începea cu dans. Se jucau, la mai multe mese, jocuri de noroc: stos, lanskenet, macà; „speculative”: vist, preferenţă, pichet; „distractive uşoare”: ghiordum, ramţ. Se vînturau mii de galbeni. Despre Costache Negruzzi, paharnicul Constantin Sion ne spune, în Arhondologia Moldovei: „stare n-are şi nici a avè, că joacă cărţile bine.” O dată, George Sion şi Al.I. Cuza i-au cam golit punga unei alte pasionate a jocului de cărţi, o Balş. Altfel, povestitorul a fost mai puţin inspirat în introducerea de neologisme; el scrie laborioasă pentru „muncitoare”, artistă consomată pentru „experimentată”, foculare de lumină, procedimente. Şi, mai ales, poetizează ca un licean sentimental: „minutele ca orele, zilele ca săptămînile, lunile ca anii, trec, trec şi se strecoară, tîrînd după ele primăveri şi ierne, scuturînd mereu frunzele anilor şi ale plantelor, resfirînd pe nesimţite viaţa muritorului, care se crede rege al creaţiunii.”

Oameni ca el alcătuiesc magma scriitoricească a unei epoci, de unde apar uneori vîrfuri care iluminează istoria literară.