Tentamen criticum, reprezintă una dintre operele fundamentale ale lui A.T. Laurian în care sunt prezentate pe larg concepţiile savantului despre curentul latinist, opera fiind publicată în anul 1840.El însuşi o va considera cartea sa de vizită, asociind-o personalităţii şi demersurilor sale: „Eu sunt autorul Tentamenului, prin urmare purist radical” (din schimbul epistolar cu George Bariţ).
Tentamen criticum este o operă lingvistică în care autorul îşi expune concluziile sale despre istoria, originea, etimologia, ortografia, fonetica, gramatica, ortografia limbii române în comparaţie cu limba latină, dar şi cu alte limbi romanice. Astfel, lucrarea aceasta începe aşa cum A.T. Laurian însăşi spune cu: „Diserataţie despre limbile derivate din latină în mod special despre româna care este în floare în Dacii…”
Încercarea critică, structurată de Laurian pe mai multe capitole, evidenţiază două părţi mari: prima este acaparată de „disertaţiile” lingvistică şi istorică, iar cea de-a doua urmăreşte morfologia şi sintaxa. „Disertaţie despre limbile derivate din latină, în mod special despre Româna care este în floare în Dacii” încearcă să demonstreze dezvoltarea limbilor neolatine din dialecte ale latinei. Pe baza unei interesante alăturări de Tatăl nostru, într-o multitudine de variante ale tot atâtor dialecte, Laurian remarcă cea mai semnificativă apropiere a limbii române de dialectul sicilian, respectiv a spaniolei de cel sard şi a francezei de cel piemontez. Per ansamblu, asemănările între toate dialectele latine, evidenţiate prin formulele acestei rugăciuni, legitimează şi aserţiunea că există „barbarisme care, deşi nu au exercitat nici o influenţă asupra structurii gramaticale înseşi, totuşi au spurcat destul puritatea limbii”. Alte consideraţii ale lui Laurian privesc spiritul limbii române, o limbă „gravă, dreaptă, […] impunătoare”, idee particularizată printr-o la fel de interesantă analiză a formulelor de politeţe uzitate de români. Studiul istoric, reluat peste câţiva ani în limba română la Magazinul istoric pentru Dacia, dar publicat şi în franceză şi germană, urmăreşte îndeaproape ideea latinităţii românilor, întregind dimensiunile existenţei naţiunii lor – spaţială, temporală şi spirituală – catalizate de filonul roman al codului lor genetic.
Consistenţa volumului este dată de „partea analitică”, ce cuprinde analiza vocalelor, a „cuvintelor primare şi secundare” etc., respectiv „partea sintactică”, defalcată pe problemele sintaxei cuvintelor şi sintaxei propoziţiilor. După intenţia autorului, Tentamen-ul nu este o gramatică, ci o „dezvelire” a limbii, cu propuneri şi modificări, arătând mai degrabă căile pentru realizarea unei gramatici. La baza lucrării lui Laurian stă, după cum însuşi afirma, „un metod nou, doară de mine până acum cercat în dezvoltarea unei limbi” şi o critică riguroasă, menită a „dezvălui” limba în toate părţile sale şi urmărind-o mereu în analogie cu latina şi cu „surorile” ei, italiana, franceza şi spaniola. Încercarea de reconstrucţie a limbii române comune îl transformă într-un pionier al domeniului. Concepţia şi metoda lingvistică etalate în lucrare sunt sintetizate cel mai sugestiv tot prin cuvintele lui Laurian: „Prima condiţie a fost puritatea limbii. De aceea am căutat peste tot formele originare, am preferat pe cele mai vechi, integre, faţă de cele mai recente, corupte”; „ne-am ţinut de etimologie ca de firul Ariadnei”. Autorul se pronunţă împotriva „barbarismelor” şi a „plebeismelor şchiopătânde”. Ortografia lui Laurian are scopul de a reda un stadiu arhaic al limbii române, de dinaintea despărţirii dialectelor de la nord şi sud de Dunăre. Ortoepia recomandată, însă, se suprapune aproape până la identificare cu cea a daco-românei timpului său. Versiunea românească oferită de către noii editori ai volumului realizează o decodare a scrisului etimologizant al lui Laurian, atât de dezbătut la vremea respectivă, ceea ce face mai uşor identificabile principiile sale ortografice.
Discuţiile pe marginea doctrinei lingvistice a lui Laurian sunt completate de realizările majore ale Tentamen-ului pentru ştiinţa limbii, nominalizate încă de B.P. Hasdeu: continuitatea dialectală şi reconstrucţia prototipurilor; la acestea adăugându-se conceptele vizând latina populară, rolul substratului şi limba vie, ca sursă de documentare pentru istoria limbii, precum şi problematizările din domeniul dialectologiei. La baza lucrării lui Laurian stă, după cum însuşi afirma, „un metod nou, doară de mine până acum cercat în dezvoltarea unei limbi”, şi o critică riguroasă, menită a „dezvălui” limba în toate părţile sale şi urmărind-o mereu în analogie cu latina şi cu „surorile” ei, italiana, franceza şi spaniola. Încercarea de reconstrucţie a limbii române comune îl transformă într-un pionier al domeniului.