George Baritiu preocupat de cercetarea istoriei Transilvaniei, a publicat, alături de numeroase documente şi studii, lucrarea sa fundamentală “Părţi alese din istoria Transilvaniei pe 200 de ani în urmă”, redactată în trei volume între anii 1889-1891.

Atitudinea lui Bariţiu asupra problemelor politice şi sociale ale vremii sale este în linii mari, liberală şi umanistă. Concepţia sa este un amestec de influenţe apusene şi realităţi autohtone. G.Baritiu s-a inspirat din lucrările unor economişti străini ca Fr.Quesnay, Adam Smith, Friederich List, A.Műller, J.B.Say, pe care îi numea „cei mai renumiţi economişti străini ai Europei”, precum şi din ideile lui D.P. Marţian, I.Ghica, M.Kogălniceanu, P.S.Aurelian, A.D.Xenopol. Principiile sale de bază erau, în primul rând, încrederea în posibilitatea umană de autodepăşire şi, în al doilea rând, necesitatea asigurării omului libertatea deplină, propice folosirii raţiunii în vedera stabilirii propriului destin.

În întreaga sa operă, G. Bariţiu a militat de pe poziţii democratice pentru eliberarea socială şi naţională a poporului român. Ca participant activ la revoluţia de la 1848, iar apoi ca membru în Dieta Transilvaniei şi în Senatul de la Viena a prezentat situaţia grea a românilor transilvăneni, denunţând politica reacţionară a claselor dominante din Imperiul Habsburgic. A luptat pentru desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea ţăranilor precum şi pentru unitatea politică şi economică a tuturor românilor. „Economistul Bariţiu, scria Costin Murgescu, a evoluat sub imperiul problemelor practice pe care a fost chemat să le rezolve în Transilvania şi al amplelor discuţii economice din România, pe care le-a urmărit şi consemnat cu atenţie”.
G. Bariţiu a analizat situaţia economică a Transilvaniei din secolul al XIX-lea, identificând grave probleme structurale şi de dezvoltare economică. El şi-a canalizat eforturile spre a oferi răspunsuri concrete, practice, problemelor din agricultură, industrie, comerţ, circulaţie monetară şi de credit, infrastructură şi fiscalitate. Criticând elementele feudale reacţionare, partidele conservatoare şi toate forţele sociale care se opuneau progresului, Bariţiu încearcă să identifice condiţiile necesare dezvoltării politice, economice, sociale şi spirituale.

Modelul dezvoltării economice pentru Bariţiu era Anglia care, datorită industriei, a comerţului, a reţelei de căi ferate şi a sistemului bancar reprezenta reperul teoretic şi practic al vremurilor respective.
El constată că Transilvania se confruntă cu o acută stare de înapoiere datorită unor cauze precum: nivelul slab al ştiinţei cauzat, printre altele, şi de dezinteresul manifestat de către administraţia austro-ungară în această privinţă, lipsa legilor care să favorizeze industria transilvăneană, insuficienţa capitalurilor, cămătăria, împovărătoarele împrumuturi de stat, fenomenele de inflaţie ca şi exploatarea neraţională a resurselor naturale.
Soluţia, după Bariţiu, este dezvoltarea cu orice preţ a industriei, condiţie hotărâtoare a progresului. Existenţa unor industrii care să prelucreze şi valorifice bogăţiile naturale ale ţării ar putea elimina importul de produse ce puteau fi obţinute în interior şi astfel, s-ar lichida principala cauză a înapoierii şi dependenţei economice a Transilvaniei. Analizând această situaţie, el observă diferenţa enormă dintre valoarea adăugată creată şi exportată şi cea importată. Transilvania producea şi exporta materii prime ieftine şi neprelucrate, şi importa produse finite scumpe în ciuda potenţialului şi cadrului geografic propice apariţiei şi dezvoltării tinerii industrii. Urmărind efectele dezastruoase ale unei astfel de situaţii, Bariţiu consideră că este necesară intervenţia coerentă a statului, atât pe cale legislativă, cât şi economică, prin măsuri protecţioniste. El se opune vehement împărţirii Europei în ţări industriale şi ţări agrare, deoarece aceasta va duce la transformarea ţărilor agrare în „tributare fabricelor, intereselor şi plăcerilor ţărilor industrializate”.
În analiza sa, Bariţiu nu neglijează nici problemele industriei de casă şi ale menajelor, ce constitue un mijloc de ocupare a forţei de muncă şi de utilizare mai eficientă a resurselor de care dispuneau ţăranii.

Bariţiu a sesizat rolul important al agriculturii în susţinerea şi dezvoltarea industriei. El aprecia că „în ţări agronomice, precum sunt ale noastre, pământul, vitele şi braţele proprii sunt adevăratul capital, din al cărui venit, bine şi înţelepceşte administrat, se poate susţine cea mai mare parte a locuitorilor”. Această apreciere nu presupune însă, în viziunea gânditorului transilvănean, o perspectivă agrară, ci doar o etapă intermediară, strict necesară dezvoltării economice. Dar, pentru ca agricultura să poată susţine progresul era imperios necesar renunţarea la mijloacele rudimentare de producţie. Bariţiu propune o serie de măsuri ce vizau modernizarea, intensificarea şi diversificarea agriculturii. Doar în aceste condiţii se poate spera la o reducere a preţurilor la produsele agricole. Din acest punct de vedere el se află în opoziţie cu adepţii legii randamentelor descrescătoare ce negau această posibilitate pe seama creşterii rentei. El recomandă să fie învăţaţi oamenii ce şi cum să producă, dar pentru aceasta era nevoie de „ştiinţe foarte solide, atât teoretice cât şi practice”. Prin aceste afirmaţii Bariţiu s-a dovedit a fi unul dintre primii ce a înţeles şi analizat corelaţia dintre evoluţia economică şi politică şi cea ştiinţifică, tehnică şi culturală a societăţii.
În ceea ce priveşte comerţul exterior, Bariţiu se pronunţă, din nou, în favoarea protecţionismului. Statutul de ţară agrară atrage numai dezavantaje din schimburile externe. În deplină concordanţă cu teoria lui Fr. List, el recomandă stimularea şi liberalizarea comerţului interior, apanajul tinerii burghezii transilvănene, şi relementarea celui exterior. Doar odată cu formarea unei industrii naţionale mature şi competitive, Transilvania, asemeni celorlaltor principate române, putea câştiga din schimburile internaţionale.
G. Bariţiu este unul dintre primii gânditori români care a militat pentru construcţia căilor ferate în vederea accelerării procesului de circulaţie a mărfurilor şi dezvoltării pieţei economice, în general.

Pornind de la analiza obiectivă a condiţiilor dezvoltării economice, Bariţiu nu omite problema monetară. El a emis consideraţii importante cu privire la bani, prin calitatea lor nouă, de capital.

Superioritatea capitalurilor băneşti, specifice societăţii burgheze, faţă de proprietăţile funciare latifundiare specifice feudalismului derivă din funcţiile pe care moneda le îndeplineşte în economia modernă : marfă universală, instrument general al schimbului şi activităţii economice, simbol al puterii şi bogăţiei. „Moneda – scria Bariţiu – este capitalul perfect” datorită capacităţii ei de „a se concentra”. Însă, pentru ca banii să devină capital, era nevoie şi de instituţii specializate. Publicistul transilvănean a subliniat, pentru prima dată, importanţa unei reţele proprii de credit, în vederea sprijinirii iniţiativelor economice ale burgheziei autohtone, atât pe plan comercial cât şi în vederea creării tinerii industrii. Faptul că prima bancă românească apare în Transilvania abia în 1871, este explicat de Bariţiu prin imixtiunea politicului în problemele economice, pe fondul tensiunilor naţionale. Burghezia austriacă încerca să controleze reţeaua de credit din Transilvania, cea din Budapesta şi nobilimea transilvană se opunea acestor iniţiative, iar împreună se opuneau tendinţelor burgheziei române de a înfiinţa o reţea proprie de credit. Legat de acest subiect, Bariţiu demonstrează că această insuficienţă de finanţare a sectorului privat are efecte negative nu numai asupra industriei şi comerţului ci şi asupra agriculturii şi finanţelor statului.
O altă cauză a nivelului scăzut al dezvoltării economice în Transilvania este din punctul de vedere al lui G. Bariţiu, fiscalitatea împovărătoare impusă de către guvernele de la Viena şi Budapesta. Într-un articol publicat în 1863, în Gazeta Transilvaniei, el dovedeşte pornind de la date statistice şi calcule economice, sustragerea de venit prin sistemul fiscal. Transilvania plătea în acea vreme imperiului austriac, sub formă de impozite, aproximativ 14 milioane de florini şi primea, ca subvenţie pentru bugetul propriu puţin peste 3 milioane, în condiţiile în care, minimul necesar era de 8 milioane. Aceasta situaţie era agravată şi de consecinţele negative ale deficitelor bugetare înregistrate de Ungaria, ce se răsfrângeau în mod negativ asupra economiei. Ieşirea din acest cerc vicios nu era posibilă decât printr-o politică adecvată, specifică unei economii naţionale independente.

Bariţiu are meritul de a fi privit situaţia economică şi socială a Transilvaniei în strânsă legătură cu celelalte principate româneşti, separate doar vremelnic de condiţii istorice potrivnice. Relevând secularele relaţii comerciale dintre pricipate şi strânsa comuniune de idei a gânditorilor economişti de pe ambele versante ale Carpaţilor, economistul Bariţiu se dovedeşte un pioner încrezător într-un viitor complex economic naţional unitar.