Teoria „formelor fără fond” este în opera maioresciană una de filozofie a culturii. Maiorescu a avut şi o filosofie politică de pe fundamentele căreia a ieşit eseul polemic: Contra Şcoalei Bărnuţiu. Intelectualul Maiorescu a avut şi preocupări lingvistice, el lămurind în contra etimologiştilor că structura scrisului românesc este una fonetică, adică o scriitură în concordanţă cu vorbirea, iar Prelegerile de filosofie pe care le-a rostit la Universitatea din Bucureşti au întemeiat enciclopedismul filosofic românesc axat pe şcoli filosofice şi paradigme.
Astfel, putem spune că Maiorescu este actual astăzi nu numai pentru critica literară, ci şi pentru gândirea lui politică, maiestuoasă şi autoritară în problema „principelui străin” ce la pus în situaţia de a polemiza cu „şcoala” Bărnuţiu.
Este actual şi în chestiunea lingvistică, obligându-ne să întrebăm Academia Română: Cum scriem americanismele, etimologic sau fonetic?
Apoi şi practicarea didactică şi culturală are nevoie de modelul maiorescian, enciclopedic, limpede şi paradigmatic pentru a depăşi filosofia minimalistă postmodernă, pentru a reîntemeia filosofia în coordonatele creativităţii şi originalităţii.
Dimensiunile modernităţii teoriei „formelor fără fond” nu pot fi înţelese fără relevanţa criticii „imitaţiunilor” din filosofia bărnuţiană. Acest adevăr ne îndrituieşte să înţelegem paradigma maioresciană drept continuatoare a filonului modern din filosofările de multe ori rafinate din sistemul filosofic bărnuţian, cu privire la elitele culturale româneşti.