„Istoria Moldo-Romăniei, arătînd neamurile de care s-au locuit aceste pămănturĭ după răspăndirea fiilor lui Noe, origina moldo-romănilor și mai multe resboaiă alle domnilor Moldovei cu deosebite nații, pănă la anul lumei 7103 (1595 de la Hristos); cu un fragment istoric coprinzător de: descălecarea acestor țărĭ de Traian, colonisarea lor cu romanii, observații de unde romănii s-au numit vlahi și cum li s-a dat acest nume; manuscrise vechi pe limba romănă, găsite în St-le monastiri Cozia și Șerbănești.”
Cartea grupează, în două volume şi o anexă, două manuscrise vechi şi o scurtă istorie, toate în limba română, pe care Iamandi le-a descoperit, în 1856, la mănăstirile Cozia şi Şerbăneşti. Manuscrisul cu istoria Moldovei, în Muntenia, iar manuscrisul cu istoria Munteniei, în Basarabia. Cronica moldavă beneficiază şi de un indice explicativ, întocmit de istoricul Daniel Fotino, care propunea o etimologie interesantă pentru Moldova: cuvântul slav „mală”, care înseamnă deal, şi străvechiul „davă”, preluat din Strabon, ca nume de populaţie, Moldova însemnând, după Daniel Fotino, Dealurile Davilor (în strabon, întâlnim „Râpele Davilor”).
Manuscrisele valorifică, la maximum, letopiseţul lui Grigore Ureche, dar până voi apuca să le amănunţesc, pentru a sesiza plusurile, voi insista asupra portretelor propuse de A. Bielz, portrete care, cu câteva excepţii (Ştefan cel Mare, de pildă, care, în viziunea lui Bielz, purta barbă, portretul real al lui Ştefan cel Mare fiind cel recuperat, de pe frescele mănăstireşti şi din evangheliare, de pictorii bucovineni Epaminonda Bucevschi şi de Eugen Maximovici; mai curând seamănă, în desenele lui A. Bielz, Neagoe Basarab cu Ştefan; cât despre Vlad Ţepeş, nu avem de unde şti, pentru că domină notorietăţile de astăzi chipul stabilit de Aman), sunt cele îndeobşte cunoscute, indiferent de portretistul care le redesenează.