Anii 1866-1868 marcheaza abordarea de catre Maiorescu a câtorva probleme fundamentale ale culturii noastre(limba, literatura, folclorul), într-un efort de definire a „caracterelor” momentului intelectual românesc, realizat de pe platforma unei serioase pregatiri teoretice, a unei întemeiate ierarhizari valorice. Maiorescu este continuatorul, aici, al generatiei de la 1848, si ea interesata de formele vietii spirituale autohtone., dar actiunea mentorului junimist se aplica unei alte perioade în care problemele fusese deja puse, urmând a li se da rezolvarea pe masura stadiului actual al evolutiei societatii si culturii noastre, în care acumularile realizate de predecesori (culegeri de folclor, volume de literatura, studii) dadeau posibilitatea generalizarilor si definirii logice a fenomenelor. Maiorescu institutionalizeaza, deci, parametrii culturii noastre moderne si o face cu pregatirea si ardoarea de tânar savant dornic de a le da o noua rezolvare, cea a vremii sale, a conceptiei, ideologiei pe care o reprezinta.
Maiorescu are, astfel, vocatia, am numi-o cetateneasca, a ridicarii, în fata opiniei publice, de aspecte fundamentale pentru momentul respectiv conform unei intentii nobile de constructor arhitect al culturii, asa cum cu doua decenii în urma se afirmase Kogalniceanu sau, înaintea acestuia, Petru Maior si Samuil Micu. Fara îndoiala, ca si acestia, Maiorescu nu este singur sau singurul care initiaza diferite discutii în epoca sa, dar este cel mai reprezentativ, unind maturitatea si pregnanta formularilor teoretice cu directa lor raspândire practica în rândul marelui public.
Prima problema pe care o abordeaza este cea a limbii si, în linii generale, el continua initiativele lui Heliade ce militase în a sa „Gramatica” din 1828 pentru simplificarea alfabetului, primordialitatea limbii vorbite, deci, a fonetismului, ale lui Russom, acel patrunzator spirit teoretic al genratiei de la 1848, autor în 1846 al „Criticii criticii”, sau, 10 ani mai târziu, al studiului „Contra latinizantilor ardeleni”. Înca din 1848 membrii Junimii sunt preocupati de ortografia româneasca, de elaborarea unui proiect unitar de scriere a lmbii române, atât de necesar în aceste momente când se legiferase înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. Iacob Negruzzi îsi aminteste, astfel, de propria sa initiativa privind ortografia, facuta, însa, dupa cum spune el însusi: „fara vreo sistema hotarâta, ci mai mult dupa fantezie li capriciu amestecând fonetismul cu etimologicul în mod cu totul arbitrar”. Discutiile continua în cadrul sedintelor Junimii, unde proiectul lui Negruzzi provoaca opinii contradictorii, astfel încât sarcina elaborarii unui studiu este asumata de Maiorescu care, la sfârsitul anului 1865, citeste prima parte, de principii generale, din încercarea sa asupra ortografiei române.
Îsi face astfel intrarea studiul Despre scrierea limbii române. „În iunie 1866 am terminat cartea mea Despre scrierea limbii române a carei idee fundamentala (partea I) o concepusem si o scrisesem în noaptea de 15-16 noiembrie 1865. Important pentru mine ca cea dintâi lucrare originala si conceputa cu iuteala fulgerului. Ultima parte, critica etimologismului, am scris-o în nopti în care mica mea Livia zacea bolnava de un început de holera, când am vazut cu cea mai adânca strângere de inima resignarea micei creaturi.”
Studiul are patru parti: despre literele latine primite de noi fara schimbare; despre scrierea lui ; despre principiul scrierii si o critica a sistemului fonetic; cercetari limbistice si critica sistemului etimologic.Urmând scolii Ardelene, lui Heliade si miscarii lingvistice continuate de Aaron Pumnul si Cipariu, Maiorescu reia o problema de baza a culturii noastre, ca de altfel a oricarei culturi în genere, dezvoltând, în cea mai mare parte, idei care astazi ni se par de domeniul firescului, dar care atunci, la câtiva ani dupa Unire, erau în centru controverselor stiintifice din care vor rezulta regulile scrierii românesti valabile peste timp. Considerând ca principiul fonetic „nu este un principiu absolut si general al scrierii române, ci trebuie restrâns în mod esential”, Maiorescu combate, în numele „dependentei rationale a regulei fonetice de principiul logic în scrierea limbei”, teoriile lui A. Pumnul, uneori cu slabe îndreptatiri, cum ar fi discutia în jurul sunetului î pentru care nu vede necesar, cal putin în stadiul respectiv al limbii, un semn special, alaturi de a. Contestabila în aceasta directie, teoria maioresciana este însa pe deplin valabila în directia criticii etimologismului (sustinut atunci de Cipariu), care încerca a anula sau a considera falsa metamorfoza fonetica de sute de ani, „prin care a trecut limba cu secole înapoi”, care dorea o revenire „la sonurile primitive ce corespundeau unui grad de dezvoltare a notiunilor lui, peste care poporul român a trecut de mult”, netinând seama de „propria viata a limbei si a inteligentei unui popor”. Acestor argumente impecabile ale mentorului junimist le dau palide raspunsuri cei vizati, iar Societatea Academica Româna, înfiintata în 1866 si inaugurata un an mai târziu, reia dezbaterea, optând pentru o solutionare diferita de cea a lui Maiorescu. Consecinta: acesta îsi da demisia.