Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei pe 5 ianuarie 1859 şi domn al Ţării Româneşti pe 24 ianuarie 1859. De numele lui se leagă înfăptuirea Unirii celor două pricipate româneşti. În scurta sa domnie, Cuza a militat pentru recunoaşterea Unirii de către puterea suzerană şi puterile garante, pentru înfăptuirea unităţii constituţionale şi administrative, lucru realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar cu numele de România şi capitala la Bucureşti.
În timpurile acelea au ieşit la iveală personalităţi ce au rămas înscrise pentru totdeauna in inimile noastre între care în prim plan domnitorul „Unirii”, Alexandru Ioan Cuza. Despre acest mare român s-a scris mult, dar nimeni atât de documentat precum istoricul de excepţie, academicianul A.D.Xenopol (1845-1920), în lucrarea sa mai puţin cunoscută publicului larg, „Domnia lui Cuza-Vodă”
„… Cuza a domnit numai 7 ani, scurt răstimp din viaţa omenească şi când a fost ales era în vârstă de 39 de ani, deci om format, în care se cristalizaseră însuşirile cele mai de seamă ale caracterului său.
Acest om închegat de fire din tainele eredităţii, era să urce pe tronul ţărilor române în momentul cel mai critic al vieţii lor, atunci când tratatul de la Paris, scoţându-le de sub jugul turcilor şi al ruşilor sub care stătuse până atunci încujbate, le chema la viaţă nouă, atribuindu-le un rol în mersul politic al lumii…”