Cel mai des discutat și analizat personaj al culturii române a fost și este încă Mihai Eminescu, reprezentant de seamă al literaturii, culturii, presei și chiar politicii neamului românesc. Are și de ce , pentru că de-alungul vieții sale si-a folosit potențialul cu rost de a învăța, studia și de a transmite mai departe tainele vieții înțelese de el, dar neînțelese de omul de rând din societatea de atunci și chiar de astăzi. Astfel a reușit să lase o amprentă bine definită în cultura românească, influențând întreg alaiul de poeți, prozatori, critici literari și gazetari ce aveau să apară pe axa timpului după el.
S-a scris mult despre Eminescu, despre viața și activitatea lui. Drumul vieții lui a făcut să călătorească mult și să trăiască perioade relativ scurte în diferite părți ale țării și ale imperiului, având un contact bun cu societatea. Însă caracterul lui a făcut ca în toate popasurile vieții lui să se integreze bine și să aibă acces direct la sufletele oamenilor, fiind îndrăgit de cei din jurul lui, mai puțin de acei care nu erau cu aceeași simțire de inima și dornici de reîntregire a neamului românesc.
La sfârșitul sec.XIX mulți tineri români au urmat studiile la universități din Europa Centrală și de Vest. Cu origini rurale și care provin din familii de agricultori, învățători, preoti, studenții tineri români au trăit experiențe unice în marile metropole universitare. Viața de student și viața obișnuită a cafenelelor, la modă atunci, cu baluri și serate, a contribuit la formarea unor noi modele culturale în conștiința viitorilor intelectuali. La fel și tânărul Eminescu alege calea străintății, după multe perinderi în toată țara cu diferite trupe de teatru.
In anul 1869, la data de 2 octombrie, Eminescu se înscrie la Universitatea din Viena – Facultatea de Filozofie, la îndemnul tatălui său, Gheorghe Eminovici, ca student extraordinar. Diferenţa dintre un student extraordinar şi unul ordinar este că studentul extraordinar nu avea fixate materiile ce trebuiau studiate şi nu dădea examene de sfârşit de semestru, pe când studentul ordinar avea fixate exact materiile ce urma să le studieze şi dădea examene din aceste materii la sfârşitul semestrului. De altfel, lui Eminescu i-a convenit această situaţie; el a studiat şi aprofundat materii ce nu-i aparţineau facultăţii la care era înscris. Situaţia aceasta se datorează faptului că Eminescu nu a putut prezenta diploma de bacalaureat pe care facultatea o cerea.
Când a ajuns tânărul Eminescu la Viena, studenții români aveau două societăți academice , ‘’România’’ și ‘’Societatea literară’’ , la care, bineînțeles s-a înscris imediat. Nu a avut nevoie de mult timp să-și dea seama că între tinerii români de acolo sunt mulți care nu fac parte din nici una din cele două societăți și se pierd în valurile vieții vieneze. Reuşeşte împreună cu Slavici să contopească cele două societăţi studenţeşti româneşti, formând societatea “România Jună”, una singură unde Slavici este ales preşedinte, iar Eminescu secretar.
„Îndată ce mă voi muta de aici- îi scria Eminescu Veronicăi la 10 aprilie 1882- îţi trimit bani de drum; pân-atunci „Legenda” la care lucrez va fi gata şi fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă de el, fetiţul meu cel gingaş şi mititel, şi nu te-i supăra că nu-ţi scriu imediat, nici că nu-ţi scriu mult. Cred că e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o linişte perfectă, Veronică, e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai dăruit. Căci tu eşti regina stelelor din cerul meu şi regina gândurilor mele…” Deci Eminescu în acest an 1882 încă lucra intens la Legenda Luceafărului. Pe cerul lui de Luceafăr, Veronica era „regina stelelor, graziosa, graziosissma donna”. Amândoi poeţii populau cerul nopţilor, el Luceafărul, ea regina stelelor.
Pe 17 aprilie 1882 îi comunica faptul că „lucrarea mea e sfârşită şi n-am decât s-o copiez…”
„Luceafărul” este una dintre cele mai celebre poezii ale lui Mihai Eminescu, începută încă din 1873, dar scrisă și finisată de-a lungul multor ani până la publicarea sa în aprilie 1883 în Almanahul societății studențești România Jună din Viena. După publicarea la Viena, poemul a fost reluat apoi în același an în revista Convorbiri literare și în final în volumul princeps intitulat „Poesii” sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, publicat în anul 1884.