Urmaşul acelei familii Pillat menţionate de Cantemir în Descriptio Moldaviae marchează o apariţie curioasă în Interbelicul românesc. Nimeni n-a mai optat ca el pentru un clasicism situat programatic în afara tendinţelor generale ale epocii sale, nimeni n-a realizat atît de consecvent un asemenea proiect inactual – de la debut şi pînă la ultimele versuri: admirăm clasicismul asumat, sintetic şi subtil.
Neobişnuita opţiune n-a rezultat din retardare estetică sau din inapetenţă organică faţă de nou: puţini poeţi ai perioadei posedau o deschidere culturală comparabilă cu aceea a lui Pillat. Omul care i-a cunoscut personal şi a întreţinut corespondenţă cu Valéry Larbaud, Saint-John Perse, Rainer Maria Rilke, traducînd din opera lor, cel care făcea pentru prima oară cunoscute publicului românesc numele lui Robert Frost, T.S.Eliot ori Cari Sandburg se dovedise la curent cu cele mai recente tendinţe ale poeziei universale. A ales însă, în deplină cunoştinţă de cauză, o cu totul altă formulă poetică.
A cunoaşte în profunzime opera lui T.S. Eliot, Trakl ori Rilke, dar a opta pentru o variantă de literatură apropiată mai degrabă de aceea a lui Alecsandri – iată unul dintre paradoxurile frapante ale acestui scriitor complex, de înşelătoare aparenţe olimpiene.
Clasicismul lui Pillat a filtrat substanţă romantică, şi-a însuşit modificările simboliste ale limbajului poetic, a vizitat poezia pură din primul modernism; a grefat apoi aceste cuceriri pe trunchiul unui clasicism fundamental, fără vîrstă, descins din moştenirea europeană străveche. Rezultatul: ivirea în literatura română interbelică a unui fel de Lord Tennyson local, cultivator de poezie potolită şi cu vocaţie oficială, în sensul acceptării ei de cît mai mulţi cititori. Aşa cum Tennyson întrupase, poetic, epoca victoriană în variantă academică, tot aşa Ion Pillat a scris poezia unei belle époque româneşti prelungite, trecută de pragul Marelui Război – un fel de perioadă victoriană imaginară şi fără sfîrşit.
A evoca situaţia materială şi statutul social ale omului Ion Pillat devine, în context, aproape obligatoriu. Bogăţia sau sărăcia unui poet rămîne, în general, irelevantă pentru arta sa: a judeca opera scriitorului în funcţie de familia din care el provine şi de averea acesteia ar însemna resurecţia aproape comică a unui marxism primitiv. Totuşi, în cazul special al lui Pillat, condiţia aristocratului bogat a colorat uneori, involuntar, intimitatea poeziei sale.
Adolescenţa şi tinereţea eroului au fost cele ale unui enfant gâté: liceul la Paris, la un aşezămînt cu valoare istorică, „Henri IV“; studii universitare la Sorbona; călătorii în toată Europa, dar mai ales în Grecia şi Italia, la o vîrstă cînd asemenea experienţe devin formative, punîndu-ş i amprenta asupra restului vieţii; învăţarea la faţa locului a principalelor limbi europene de cultură şi lectura în original a marii poezii. În cazul viitorului scriitor, averea familiei Pillat pare a fi fost cheltuită cu maxim folos, într-o investiţie profitabilă pe termen nelimitat.
Fiindu-i parcă jenă că e un tînăr scriitor bogat într-o ţară unde, de obicei, scriitorii mor de foame, junele Pillat şi-a descoperit timpuriu aplecări de Mecena ce se vor menţine de-a lungul vieţii. L-a sprijinit şi editat pe Macedonski, din a cărui familie spirituală făcea parte, dar şi pe Bacovia; a susţinut financiar apariţia unor reviste importante – totul întreprins însă cu discreţie, aproape pe furiş. A readus satul şi cîmpul în poezie scriind una dintre cele mai „naturiste” opere poetice din literatura noastră: un sat privit din pridvorul conacului, sat încărcat de patriarhalitate arhaică, atemporală. Nu va fi satul mitic al lui Blaga, fără ataşe etnologice concrete, ci un sat istoric precis localizat, la Florica ori Miorcani, locuri pe care poetul le-a urcat apoi în legendă.
Ca senior al domeniului de la Florica, Pillat sfidează moda poetică a timpului (lirismul indiscret, modernismul ofensiv, avangardismul) şi detaliază complezent resursele de poezie descoperite în satul unde era stăpîn necontestat. Pe de altă parte, în acest pudic poet zăceau şi comori de naivitate. Serialul intitulat Calendarul viei, ca şi alte poezii scrise sub impulsul aceleiaşi inspiraţii, relatau amorurile campestre ale seniorului cu june ţărănci anonime, Cireşar, de exemplu (din Calendarul viei) oferă varianta balcanică a lui The Miller’s Daughter, dar, în timp ce Tennyson abia dacă îndrăznea să ridice privirea spre frumoasa fată a morarului, dorind să fie doar lănţişorul de la gîtul ei („I’d touch her neck so warm and white”), Tennyson al nostru de la Dunăre, Ion Pillat, mergea mult mai departe şi profita spontan de le droit de cuissage, încă în uz, parese, pe moşiile boierilor români. Condiţia de aristocrat i-a indus lui Pillat un stil de viaţă care pătrunde pînă la urmă în stofa poeziei. Limbajul epurat şi delicateţea aluzivă salvează însă totul.
Altă trăsătură neaşteptată: poetul şi-a purtat la vedere, în mod ostentativ, prozodia proprie, o prozodie întru totul clasică. La Pillat, formula prozodică e decisivă şi configurează însuşi sensul mesajului poetic. Iar asta încă de la debut. Tînărul aspirant la gloria literară, elev de liceu parizian, apoi student la Sorbona, a căutat de la început, instinctiv, ritmul cel mai apăsat şi mai spectaculos. Frecventarea lui Macedonski şi a şcoli sale îi sugerase importanţa ritmului în poezia simbolistă; poetul preferat al adolecenţei şi al tinereţii sale, Francis Jammes (poet între timp aproape uitat, dar receptat de Pillat, alături de Lecomte de Lisle şi Moréas, drept una dintre marile voci ale poeziei franceze), îi arătase importanţa instituirii atmosferei cu ajutorul ritmului învăluitor.
La data de 17 aprilie 1945 a suferit o congestie cerebrală în plină stradă; a fost transportat acasă (pe actuala stradă Alexandru Philippide la nr.9) în stare de inconștiență, iar în jurul orei 22 a decedat.