Prin „rostirea filosofică românească”, Noica ocupă un loc aparte în filosofia noastră, un loc neprecizat încă de critica filosofică şi nesugerat nici de autorul însuşi, care, după publicarea cunoscutelor lucrări: Rostirea filosofică românească, 1970, Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973) şi Sentimentul românesc al fiinţei (1978), abandonează practic această temă. Din perspectivă pur filosofică, lucrările par, la prima vedere, lipsite de interes: acelaşi lucru, poate chiar mai pregnant, se poate spune din punct de vedere strict filologic. Lucrările au plăcut însă, contribuind în mare măsură la popularitatea autorului, prin aspectele lor artistice, uşor accesibile, atractive. De altfel, însuşi domeniul investigat se preta la o astfel de tratare, fiind situat undeva între adevăr şi frumos, ceea ce i-a prilejuit autorului o adevărată risipă din tezaurul celor mai alese expresii stilistice care au fost utilizate vreodată într-un context filosofic.
Făcând totuşi abstracţie de stil, „rostirea filosofică românească” diluată ulterior în termenul mai general de „rostire românească” şi concentrată, în cele din urmă, în jurul unui termen central, al „fiinţei”, face parte din ceea ce astăzi se numeşte hermeneutică. Nu în sensul antic al interpretării gândurilor prin cuvinte, al exprimării gândurilor, ci al descoperirii gândurilor întruchipate în cuvinte. Astfel de investigaţii făcuse sporadic şi Hegel, care se bucura, cum zice Noica, găsind în limbă cuvinte pe măsura semnificaţiilor speculative, nu numai diferite, dar şi opuse. Hegel era însă nemulţumit de limbaj şi apăsa temător pe clapele aglutinante ale limbii germane. Opera lui Heidegger este însă un adevărat delir hermeneutic, o incidenţă a celor mai stranii proiecţii care s-au făcut vreodată pe coordonatele atât de laxe ale limbilor greacă şi germană. Dispărută ca limbă vie, canonizată în scrieri dogmatice, greaca pare să renască prin cuvintele sale majore, să devină mai grăitoare decât atunci când era vorbită. Cum este posibil acest lucru, ne-o spune chiar Noica. În cuvinte, zice el, se întâmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată, ,,Căci orice cuvânt este o uitare şi în aproape oricare s-au îngropat înţelesuri de care nu mai ştii”. Hermeneutul autentic ar trebui să fie deci un fel de arheolog al limbii, care să sape în adâncul cuvintelor şi să găsească acolo noutatea uitată. Tot Noica mai zice că „dacă nu m-ai fi găsit, nu mă căutai”. Hermeneutul banal caută ceea ce n-a uitat nimeni şi găseşte ceea ce ştiu toţi. Unhermeneut autentic a fost Eminescu, care, căutând în tainiţele limbii române, a găsit acolo „Luceafărul”, uitat de toţi, căci „Luceafărul” exista în limba română şi fără Eminescu, dar numai prin Eminescu i-a fost dat să fie. Un Eminescu însă al filosofiei româneşti, zice Noica, n-a apărut încă. Adică un hermeneut care să cerceteze în profunzimile limbii române şi să găsească acolo filosofia pe care noi am uitat-o. Până se va găsi vreunul, Noica încearcă el însuşi să pătrundă în abisurile metafizice ale câtorva cuvinte româneşti. Cum este şi firesc, el caută adesea ceea ce s-a şi găsit deja şi a fost ca atare spus în alte limbi, găsind însă că noi, românii, i-am putea zice altfel, poate chiar mai bine. Nu este mare lucru să spui ce-au mai zis şi alţii, dar Noica se bucură, asemenea lui Hegel, pentru faptul că toate acestea erau ascunse şi în limba noastră, uitate, iar a le scoate astăzi la lumină este totuşi un lucru bun. Cel puţin din perspectiva culturii umaniste.
Şi dacă, totuşi, în limba noastră există şi lucruri care nu s-au rostit în alte limbi? Lucruri pe care le-am uitat doar noi? Atunci nu mai este vorba de o simplă bucurie, ci chiar de datoria noastră de a le reaminti şi altora. De a încerca, aşa cum o face Noica, să le expunem în forma unui sistem.
Faptul că sistemul prezentat de Noica are cinci momente nu ne pare întâmplător. În cuprinsul aceleiaşi Rostiri filosofice româneşti, vorbind despre Îndoita infinire la Brâncuşi, el consideră că ,,orice legendă, până şi povestea cea mare a lumii, se desfăşoară după cinci momente”. Or, ce altceva este filosofia decât această mare poveste a lumii? Decât această pentadă a pentadelor?
Primul moment al sistemului îl constituie clasicul ,,în sine”, atât de cunoscut în limbile tradiţional-filosofice (kat’ hauton, in se, an sich), căruia Noica îi găseşte o pereche corespunzătoare de termeni româneşti ,,sinele şi ,,sinea”, care nuanţează aspectele obiective şi subiective ale necondiţionatului, excluzându-se şi completându-se reciproc.
Urmează „ciclul fiinţei”, în cadrul căreia „rostirea”, „întru” şi „firea” presupun nuanţări subtile ale raportului dialectic dintre „a fi” şi „a exista”, nuanţări care presupun interiorizare şi, în acelaşi timp, raportare la altceva, statornicie şi perisabilitate; ceea ce conduce de la sine către momentul următor, al „devenirii”. Ciclul acesteia începe cu „petrecerea” şi, trecând prin „vremuire” şi „infinire”, ca ilustraţii ale devenirii în timp şi spaţiu, sfârşeşte cu „troienirea”, cu excesul falimentar al devenirii nestăvilite, care necesită ,,rânduiala”. Aceasta începe cu ctitoriile prefixului „în”, care scoate fiinţa din talazurile devenirii dezlănţuite „înfiinţând-o”, esenţializând-o, găsindu-i astfel „temeiul”, „cumpătul”.
Există între aceste patru momente ale sistemului o surprinzătoare coerenţă, ceva care le reuneşte, le adună şi le orânduieşte aproape deductiv. Aceasta este, în fond, „rostirea filosofică românească” – rostirea propriilor sale momente, sistemul acestei rostiri. Ultimul moment al sistemului nu mai reprezintă însă un „ciclu”. Rostirea filosofică este abandonată în lume şi lăsată acolo să rătăcească, „pe calea cea de sminteală”. Să fie aceasta un fel de uitare a uitărilor? Sau lumea aceasta, viaţa şi societatea, şi apoi creaţia şi frumosul scapă rânduielii, cumpătului regăsit al fiinţei înfiinţate? Dar atunci, la ce mai e bună rânduiala?
Ar mai fi, desigur, şi alte întrebări. Nu trebuie uitat însă nici faptul că „rostirea filosofică românească” îşi găseşte în scrierile lui Noica o primă reprezentare sistematică, iar aceasta nu-i decât o căutare a ceea ce el găsise deja, în esenţă a triadei de tip hegelian: fiinţă, devenire, temei, căreia îi adaugă un început de genul absolutului tradiţional şi o încheiere difuză. Sunt posibile, fireşte, şi alte reprezentări. Depinde de ce ai găsit, ca să ştii ce să cauţi. Alte încercări pe această linie, făcând abstracţie de cea a lui Mircea Vulcănescu, care îl precede pe Noica, nu ne sunt cunoscute. Noica însuşi nu mai revine la sistemul schiţat al rostirii filosofice româneşti, ci doar la părţi ale acestuia, pe care le prezintă separat (Sentimentul românesc al fiinţei şi Devenirea întru fiinţă).
Judecat ca atare, sistemul rostirii filosofice româneşti se dovedeşte simplist (faţă de sistemul lui Hegel, de exemplu). Problema nu era însă aceea de a transcende universul culturii umane (de care a încercat să dea seamă Hegel), ci de a înscrie rostirea filosofică românească, cu specificul ei, pe fluxul rostirii filosofice în genere.
Metodologic, este vorba de o investigaţie a limbajului conceptual, categorial al filosofiei, care, după Noica, nu poate fi, în nici un caz, redus la simbolizare şi codificare. Or, atâta timp cât filosofia operează cu limbajul conceptual, Cantemir poate fi parafrazat şi în acest domeniu: „din limbi străine să înveţi filosofia, ca în limba ţării tale să filosofezi”. Dar aceasta înseamnă că, asemenea Luceafărului, care subzista uitat în limba română, ar fi venit oricum o vreme când cineva se va fi învrednicit să scoată la lumină şi substratul unei gândiri filosofice româneşti. I-a fost dat lui Noica s-o facă. Şi a făcut-o într-un mod exemplar.
Categorii
Arhive
Etichete
alecsandri
Antim Ivireanul
Arghezi
Averescu
Bacovia
balade
bibliofilia
bibliografiaromaneasca
Camil Petrescu
cantemir
carte
cartevecheromaneasca
carti
cezarflioreabibliofil
cezarfloreabibliofil
Densusianu
eminescu
filozofie
Gion
goga
hasdeu
istoria
istoria romanilor
Istrati
Laurian
logica
macedonski
maiorescu
manual
massoff
Noica
Paulescu
pillat
poazii
poesii
poesii populare ale romanilor
Poezie
Sbiera
sincai
sion
Tiganiada
tiparituri romanesti
tiparituri vechi
tiparurivechi
xenopol