George Călinescu afirma în ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (1941), că “după Eminescu și Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulțimii, poet național totdeodată și pur ca și Eminescu”.
Pe 20 martie 1881 se năștea la Rășinari, în familia unui preot cu rădăcini aromâne și a unei mame cu înclinații poetice, Octavian Goga, cel mai important poet mesianic român al Ardealului antebelic, dar și unul dintre cei mai nefaști oameni politici din România anilor 30. Fratele său Eugen (1888-1935) a fost un prozator onorabil în romanele Două Siberii și Cartea Facerii, iar soția sa, Elisabeta, nepoată a lui Alexandru Odobescu, a murit aproape centenară, în 1990 (o lungă, savuroasă convorbire cu sociologul Zoltan Rostas i-a apărut în volum acum zece ani). Student la Budapesta, apoi la Berlin, afiliat societății Astra și cercurilor unioniste, membru influent al Partidului Național Român, va fi arestat în două rânduri pentru militantism pro-românesc de autoritățile austro-ungare (în închisoarea de la Szeged va fi vizitat și de Caragiale, puțin înaintea morții acestuia); în contrapartidă, e susținut din România, fiind ales membru al Academiei în 1914. Perioada 1900-1910 marchează și vârful activității sale poetice. Debutul editorial cu volumul Poezii (1905), susținut nu doar de Iorga, ci și de Maiorescu (care-și nuanțează prin el ideile despre poezia patriotică) și de tânărul Lovinescu, îl plasează în prima linie valorică a tradiționalismului nostru sămănătorist, varianta mesianic-ardeleană. Ecourile eminesciene – colorate de melodicitatea gravă a poeziei romantice maghiare, din care a și tradus – imprimă o notă elegiacă de bună calitate acestei monografii lirice deloc idilice, deloc coșbuciene a colectivității românești rurale „fără țară”, populate cu „icoanele” unor personaje suferinde, martirizate (lăutarul țigan Lae Chioru, dăscălița, dascălul, clăcașii etc.). Categoriile negativității moderne: golul, absența, suferința, jalea ș.cl., manifeste în emblematicul Noi, îi vor face pe unii critici, în frunte cu G. Călinescu, să falseze considerându-i poezia drept „pură”. Ele se regăsesc, la un nivel mai jos, și în al doilea volum (Ne cheamă pământul, 1909). Involuția poetică va continua în Din umbra zidurilor (1913), Cântece fără țară (1916) ș.a., unde ecourile simboliste și elementele de sentimentalism heinean apropie poezia lui Goga de cea a searbădului Panait Cerna. În Primul Război Mondial se înrolează voluntar pe front, face parte din prima linie a cercurilor pro-Antanta, susținut de Nicolae Iorga, iar în refugiul de la Iași face parte din comitetul românilor emigrați din Imperiul austro-ungar și din conducerea propagandei antantist-unioniste. După încheierea Păcii de la Buftea va juca un rol diplomatic important în Consiliul Național Român în favoarea unirii Transilvaniei cu România. Paralel, se ilustrează ca publicist ardent la gazetele naționaliste Țara noastră și Tribuna, adunându-și articolele pasionate și în volume: O seamă de cuvinte (1908), Însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi (1911), Strigăte în pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o țară neutrală (1915).
Volumul “Precursori”, deși este publicat în 1930, cuprinde portrete literare, evocări emoționante despre Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Coșbuc, Șt. O. Iosif, Ilarie Chendi, Iosif Vulcan , Avram Iancu, Aurel Vlaicu, părintele Lucaci, majoritatea articolelor au fost scrise înainte de Primul Război Mondial. Încadrat de Tudor Vianu, în “Arta prozatorilor români”, la capitolul”Portretiști și eseiști”, acesta evidențiază arta rășinăreanului în realizarea portretului moral, de exemplu, părintele Lucaci este”mândru ca un senator, frumos ca un cardinal de pe vremea Renașterii”. La aceasta, se adaugă talentul lui Goga de a nota limba vorbită, graiul viu al personajelor, putem da ca exemplu un fragment despre vizita lui Caragiale la închisoarea din Seghedin(Ungaria), unde se afla întemnițat Octavian Goga(1912): „Am venit, băiete, am venit să văd cum o duci aici la pension……… Nu ți-am spus eu să te astâmperi……..Ai? Ian ridică mâinile să văd urmele lanțurilor………. Săracul de tine……….Uite, ți-am adus niște merinde și două sticle de șampanie”.