Petre P. Negulescu – filosof şi profesor universitar. După încheierea studiilor liceale în oraşul natal, preocupat de matematică, se înscrie la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, intenţionând ca apoi să se specializeze într-o îndeletnicire practică. Audierea unei prelegeri a lui Titu Maiorescu Clasificarea ştiinţelor la Auguste Comte l-a determinat să treacă la filosofie, rămânând în continuare, credincios ştiinţelor, încercând şi reuşind în bună parte, să întemeieze întreaga sa concepţie filosofică pe datele ştiinţifice. După absolvirea facultăţii, Negulescu îşi continuă studiile la Berlin, Lipsea şi, apoi, la Paris. Reîntors în ţară în anul 1894 primeşte, cu concursul lui Maiorescu postul de conferenţiar la Universitatea din Iaşi care, numai după 2 ani, transformată, îi aduce titulatura cursului de istorie a filosofiei moderne şi logică. La un an de la sosirea în ţară, Negulescu publică lucrarea Polemice. Impersonalitatea şi morala în artă. Socialismul şi arta.

La 1 decembrie 1910 este transferat la Bucureşti, în locul rămas vacant, după retragerea lui Maiorescu, în anul 1909 de la catedra de Istorie a Filosofiei şi Enciclopediei. Activitatea sa ştiinţifică, începută promiţător în anul 1902 cu teza de licenţă Critica apriorismului şi empirismului, se îmbogăţeşte în acest timp cu o valoroasă lucrare despre Filosofia Renaşterii, apărută în două volume, în anii 1910-1914, pe care, apoi, între 1945 şi 1947 o va retipări într-o nouă ediţie mult adăugită. În timpul primului război mondial, Negulescu este nevoit să-şi întrerupă activitatea la catedră, vicisitudinile acestor ani împiedicându-l şi în desfăşurarea rodnicii sale munci de cercetare. După război a publicat Reforma învăţământului (1922) şi Partidele politice (1926), lucrări care pun în valoare, pe de o parte experienţa lui profesorală, iar pe de alta, experienţa politică. Ambele lucrări ilustrează intenţia ilustrului istoric al filosofiei în găsirea unor soluţii raţionale unei problematici de importanţă majoră pentru societatea românească a acelui timp.

În anul 1934 publică Geneza formelor culturii, în anul 1936 Academia platonică din Florenţa,la un an după aceasta, Nicolaus Cusanus, iar între anii 1941-1944 cele cinci volume din Istoria filosofiei contemporane. Începând cu anul 1938 şi până în 1944 tipăreşte cele patru volume din Destinul omenirii, în care Negulescu îşi propunea să dezbată, cum însuşi scria, „problema de căpetenie” a tuturor vremurilor, dar îndeobşte a contemporaneităţii „aceea a destinului oamenilor”. În anul 1940, Negulescu este, ca şi Nicolae Iorga, Emil Racoviţă, Constantin Rădulescu Motru, Mihai Ralea, Constantin I. Parhon, sub formula pensionării, concediat de la catedra pe care o ilustrase strălucit timp de trei decenii. Postum, au fost editate o serie dintre cursurile sale, care, în perioada interbelică, fuseseră dactilografiate: Problema cunoaşterii (1969), titlul original fiind Problema epistemologică. Problema ontologică. Istoria filosofiei moderne (1972) şi Problema cosmologică (1977). Tot postum a fost publicat (1971) şi volumul cinci din Destinul omenirii. Creaţia lui a stat sub hotărârea de elaborare a unei filosofii care să fie expresia adevărului incontestabil despre lume, o concepţie care să se confirme prin rezultatele la care ajunseseră ştiinţele contemporane ale naturii şi, care, în acelaşi timp, să fie o critică a interpretării eronate a universului, vieţii etc.

Această concepţie era, după el, realismul evoluţionist sau, ceea ce e acelaşi lucru, materialismul evoluţionist, conform căruia materia este principiul lumii, cauza ei, condiţia ei de existenţă şi dezvoltare. Pentru el, lumea e de natură materială, ea nefiind creată de vreo forţă supranaturală, după cum nu poate fi concepută, nici ca produs al unei raţiuni absolute sau al Eului individual. Substratul tuturor fenomenelor – fie ele fizice, biologice sau psihice-originea lor, aşa după cum au dovedit ştiinţele particulare, este materia cosmică, prin aceasta el înţelegând „totalitatea existenţei cosmice”, adică „tot, absolut tot ce există”. Folosind pe larg rezultatele diferitelor ştiinţe ale naturii, geologia, astronomia, biologia, chimia, fizica, el sublinia, împotriva idealismului, că filosofia materialistă este, nu numai de acord cu ştiinţele, dar are, tocmai din această cauză, şi o valoare logică şi explicativă superioară. Ştiinţele naturii, în compartimentarea lor, oferă analizei filosofice imaginea unui univers care există, prin sine însăşi, cu anumite caracteristici bine determinate. „Cercetarea ştiinţifică – remarca el, în urma unei analize a diferitelor soluţii ale problemei ontologice – orientează problema ontologică în mod categoric, în sensul realismului materialist”. Sesizând că, în cadrul diferitelor forme istorice ale materialismului, rezolvarea raportului restrâns dintre corp şi spirit a fost diferită, la unii gânditori chiar eronată, în sensul că „sufletul” era conceput ca având o existenţă independent de corp sau o constituţie materială, Negulescu revenea asupra necesităţii de a-l considera ca un produs sau o funcţie a sistemului nervos.

Concluzia materialismului modern, în rezolvarea raportului general dintre materie şi spirit, departe de a fi o simplă ipoteză, îşi găseşte, după Negulescu confirmarea în rezultatele ştiinţelor moderne, care, în esenţă, stau sub semnul evoluţionismului. Materialismul lui are astfel, ca trăsătură pozitivă, faptul că în demonstrarea oricărei idei filosofice apela, nu. numai la o singură ştiinţă, ci la aproape toate ştiinţele particulare, care aveau, mai mult sau mai puţin, legătură cu problema filosofică. Prin recursul la ştiinţă, a ajuns la concluzia că „evoluţionismul contemporan, după ce s-a constituit ca soluţie ştiinţifică a problemei cosmologice, a îndreptat cugetarea ştiinţifică înspre o soluţie corespunzătoare a problemei ontologice, şi anume înspre monism, adică spre monismul evoluţionist” sau cu un termen mai precis „spre materialismul evoluţionist”. Ideea materialităţii lumii i-a impus pe cea a conexiunii universale, pe care o definea ca o legătură multilaterală şi complexă dintre fenomene. Lumea nu este, arăta el, o îngrămădire haotică şi întâmplătoare de fenomene, ci un tot unitar. „Alcătuirea universului constă în ordinea fenomenelor, ce-l compun, adică în raporturile de coexistenţă şi succesiune în spaţiu şi timp ale acelor fenomene”. Determinând caracterele acestei ordini, Negulescu sublinia că ele s-ar reduce la solidaritatea, unitatea şi uniformitatea tuturor fenomenelor.

Negulescu a dat materialismului său, pe lângă valoarea sistematică propriu-zisă şi o finalitate critică. Aproape în toate lucrările sale, Negulescu a formulat o întemeiată critică, mai mult sau mai puţin directă a soluţiilor idealiste, dezvăluind contradicţiile lor logice cât şi insuficienţa lor explicativă. Alături de Mircea Florian, Negulescu a fost unul dintre cei mai reprezentativi gânditori români de orientare nemarxistă din secolul XX, care şi-au propus, conştient, să combată interpretarea idealistă a lumii şi a datelor ştiinţei. El a reuşit să definească principalele aspecte şi implicaţii filosofice ale finalismului, marcând inconsistenţa logică şi falsitatea ştiinţifică a acestuia. Analiza negulesciană a teologiei, operând cu mijloace riguros ştiinţifice şi o logică impecabilă, îşi păstrează şi astăzi valabilitatea, putând fi folosită în ilustrarea inconsistenţei teoretice a unora dintre variantele finalismului: teismul, panteismul, panlogismul şi pantelemotismul. Materialismul său a fost şi un raţionalism. Raţionalismul lui Negulescu a avut, prin critica misticismului şi al iraţionalismului un rol pozitiv, în perioada dintre cele două războaie mondiale. Concepţia despre societate a lui Negulescu este un psihologism care consideră că evoluţia vieţii istorice este generată de mulţumirea oamenilor faţă de ceea ce este dat. Pe acest fond, el introduce în explicarea vieţii sociale o serie de alţi factori (economici, politici, spirituali etc.) cărora le spune „factori adiţionali”.

În Destinul omenirii a cercetat problematica progresului, iar în acest context a procedat la acea dată cele mai riguroase analize româneşti a fenomenelor majore ale timpului. A denunţat, cu vigoare şi pasiune, cu ştiinţă, mai ales din perspectivă, totalitarismele şi efectele lor distructive. A fost un apărător sincer al democraţiei burgheze. A strălucit ca istoric al filosofiei, lucrările sale în acest domeniu, reprezentând expresia unei concepţii, care situa, ca factori explicativi ai fenomenului filosofic discernământul critic şi factori socio-culturali (economia, ştiinţa, religia, cultura etc.). Cauză a progresului filosofic era considerată criza sceptică. Realismul evoluţionist, raţionalismul, monismul, critica iraţionalismului, a misticismului, a totalitarismului, lucrările de istorie a filosofiei, dau creaţiei sensul unei contribuţii majore la dezvoltarea filosofiei româneşti.