Viaţa se întemeiază, la toate nivelurile ei, pe instinctele pe care Dumnezeu le-a sădit în natură. Paulescu înţelege să demonstreze acest fapt cu o extraordinară meticulozitate, în maniera ştiinţei descriptiviste a secolului al XIX-lea. Tratând, bunăoară, problema instinctelor sociale, el face un lung excurs prin mai tot universul zoologic, selectînd şi citînd masiv din opera lui Alfred Edmund Brehm, una dintre “marile enciclopedii taxinomice şi descriptive”, considerată “lucrarea cea mai vastă şi mai completă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea”, sinteză a întregii cercetări moderne, de la Historia animalium a lui Gesner (a doua jumătate a secolului al XVI-lea) pînă la, să zicem, Les sociétés animales a lui Espinas (a doua jumătate a secolului al XIX-lea). El îşi construia astfel fundamentul biologic al teoriei sale, urmînd să raporteze apoi fenomenul uman la marele tot organic al naturii vii. Concluzia generală extrasă din faptele prezentate este că “legea supremă care conduce societăţile, la oameni şi la animale, este IUBIREA”. Cercetarea ştiinţifică îl duce astfel la o concluzie profund creştină.
Nefuncţionarea acestei “legi supreme” în multe societăţi omeneşti nu-l contrazice principial, ci vădeşte doar înclinaţia către perversiune a omului în raport cu natura, cu ordinea firească a lumii lui Dumnezeu. Desigur, omul nu poate fi redus la natură, în sensul biologic al cuvîntului; el nu este doar fiinţă procreatoare, ca animalele, ci şi fiinţă creatoare (de cultură şi civilizaţie); în această a doua ipostază, el depăşeşte natura. Însă a depăşi natura nu înseamnă, cum cred îndeobşte modernii, a o nega sau a o silui; în condiţii normale, civilizaţia şi cultura, corolare istorice ale umanului, trebuie să se armonizeze atît cu natura, cît şi cu Dumnezeu, după cum şi una cu cealaltă.
Paulescu constată în lumea vie anumite conflicte rezultate “din exerciţiul normal al instinctelor”; astfel de conflicte au mai degrabă un caracter benefic, funcţionînd ca nişte forme de reglaj ale naturii vii. Cu adevărat îngrijorătoare sînt acele conflicte rezultate “din trebuinţe instinctive anormale (alterate, deviate), cu alte cuvinte, din patimi sau vicii” (ceea ce limbajul teologic numeşte îndeobşte “păcate”), care sînt apanajul exclusiv al omului – singura fiinţă vie capabilă să-şi pervertească instinctele prin conştiinţă: “Dintre animale [aici în sensul de fiinţe înzestrate cu suflet, anima – n. n.], singur omul are facultatea de a transforma instinctele în acte voluntare […] De aici a rezultat că, în timp ce animalul încătuşat de instincte nu se abate niciodată de la legile naturii, omul, aproape liber, a ajuns să calce în picioare aceste admirabile legi stabilite de Dumnezeu în vederea fericirii lui. Într-adevăr, nu orice om este în stare să cunoască şi să înţeleagă scopurile instinctelor; în aceste condiţii, prerogativa de a-şi alege mijloacele devine, în mîinile omului ignorant sau neînţelept, o armă periculoasă, cu care se poate chiar sinucide. Din admirabila desfăşurare a actelor instinctive, un asemenea om nu remarcă şi nu reţine decît senzaţiile plăcute care însoţesc îndeplinirea actelor respective. Şi în loc de a se înălţa pînă la scopul instinctului, el nu mai urmăreşte decît plăcerea, devenită unică ţintă a activităţii sale. Or, patima nu e altceva decît căutarea exclusivă a plăcerii ce rezultă din satisfacerea unei trebuinţe instinctive deviate (adică al cărei scop natural este ignorat, neînţeles sau chiar – nu de puţine ori – dinadins relativizat)”.
Lupta cu patimile – leitmotiv al literaturii mistice şi ascetice – reprezintă şi din punctul de vedere ştiinţific al lui N. C. Paulescu marea problemă morală şi socială a fiinţei umane. El nu întîrzie să pună problema “profilaxiei şi terapiei” patimilor rezultate atît din devierea instinctelor individuale, cît şi din aceea a instinctelor sociale. Dacă în privinţa patimilor individuale (“de nutriţie şi de reproducere”) medicina poate avea o oarecare eficienţă, în faţa patimilor sociale (“de proprietate şi de dominaţie”) ea rămîne neputincioasă.
În căutarea unor “remedii ale patimilor sociale”, profesorul va iscodi “scrierile marilor filosofi” (arătînd şi rădăcinile ideologice ale Revoluţiei franceze – cel mai mare cutremur social cunoscut pînă la acea dată – ale cărei orori le va zugrăvi cu numeroase citate din Les origines de la France contemporaine de H. Taine), apoi “principalele legislaţii civile” şi, în cele din urmă, “principalele legislaţii religioase”.
Cunoştinţele lui Paulescu sînt nu o dată surprinzătoare, iar analizele sale, cel mai adesea, pertinente. Totul culminează cu examinarea moralei creştine (fireşte, din perspectiva propusă), pe care o găseşte a fi singura cu adevărat lucidă şi eficientă, mai ales în privinţa “celor două patimi sociale, de proprietate şi de dominaţie”, care au adus lumii cele mai mari ravagii. Iubirea, pe care o aflase, prin cercetare empirică, drept “legea supremă a naturii vii”, se regăseşte la temelia învăţăturii lui Iisus Hristos. Iubirea este legea Creaţiei, pentru că Însuşi Creatorul este Iubire (I Ioan 4, 8 şi urm.). Esenţa morală a creştinismului este formulată astfel: “… Dumnezeu vrea ca marea recunoştinţă pe care I-o datorăm Lui s-o manifestăm faţă de semenii noştri, adică să iubim pe orice om ca şi cînd acesta ar fi Dumnezeu!” (afirmaţie întemeiată pe Matei 25, 31-40). Întrucît nu poate fi decît divină, această morală este şi singura cu adevărat… ştiinţifică. Dacă Dumnezeu este cauză primă şi scop ultim a tot ce există, atunci adevărata ştiinţă nu poate duce decît la descifrarea în natură a semnelor voinţei şi raţiunii divine, la întîlnirea cu Dumnezeul cel Viu, cu Iisus Hristos, Logos-ul întrupat. “Ştiinţa vieţii m-a determinat să afirm, într-o lecţie anterioară: «Cred în Dumnezeu». Aceeaşi ştiinţă mă determină astăzi să adaug: «Şi în Iisus Hristos»”…
Mesajul esenţial al vieţii şi operei lui N. C. Paulescu stă în această reliefare a unităţii dintre natural şi supranatural, cu mai toate consecinţele ei teoretice şi practice. Poate că nici un savant român n-a mai vorbit atât de avântat ca el despre “unirea desăvîrşită ce trebuie să existe între religie şi ştiinţă”
Categorii
Arhive
Etichete
alecsandri
Antim Ivireanul
Arghezi
Averescu
Bacovia
balade
bibliofilia
bibliografiaromaneasca
Camil Petrescu
cantemir
carte
cartevecheromaneasca
carti
cezarflioreabibliofil
cezarfloreabibliofil
Densusianu
eminescu
filozofie
Gion
goga
hasdeu
istoria
istoria romanilor
Istrati
Laurian
logica
macedonski
maiorescu
manual
massoff
Noica
Paulescu
pillat
poazii
poesii
poesii populare ale romanilor
Poezie
Sbiera
sincai
sion
Tiganiada
tiparituri romanesti
tiparituri vechi
tiparurivechi
xenopol