Viaţa se întemeiază, la toate nivelurile ei, pe in­stinc­tele pe care Dumnezeu le-a sădit în natură. Paulescu înţelege să demonstreze acest fapt cu o extraordinară meticulozitate, în maniera ştiinţei descriptiviste a seco­lului al XIX-lea. Tratând, bunăoară, problema instinctelor sociale, el face un lung excurs prin mai tot universul zoologic, selectînd şi citînd masiv din opera lui Alfred Ed­mund Brehm, una dintre “marile enciclopedii taxino­mice şi descriptive”, considerată “lucrarea cea mai vastă şi mai completă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea”, sinteză a întregii cercetări moderne, de la Historia anima­lium a lui Gesner (a doua jumătate a secolului al XVI-lea) pînă la, să zicem, Les sociétés animales a lui Espinas (a doua jumă­­tate a secolului al XIX-lea). El îşi construia astfel fun­­da­mentul biologic al teoriei sale, urmînd să raporteze apoi fenomenul uman la marele tot organic al naturii vii. Con­cluzia generală extrasă din faptele pre­zentate este că “legea supremă care conduce societăţile, la oameni şi la animale, este IUBIREA”. Cercetarea ştiinţifică îl duce ast­­­fel la o concluzie profund creştină.
Nefuncţionarea aces­­tei “legi supreme” în multe societăţi omeneşti nu-l contrazice principial, ci vădeşte doar înclinaţia către perver­siune a omului în raport cu natura, cu ordinea firească a lumii lui Dumnezeu. Desi­gur, omul nu poate fi redus la natură, în sensul biologic al cuvîn­tului; el nu este doar fiinţă procrea­toare, ca ani­malele, ci şi fiinţă crea­toare (de cul­tură şi civilizaţie); în această a doua ipostază, el depăşeşte natura. Însă a depăşi natura nu înseamnă, cum cred îndeobşte modernii, a o nega sau a o silui; în condiţii normale, civilizaţia şi cul­tu­ra, coro­lare is­to­rice ale umanului, trebuie să se armoni­zeze atît cu natura, cît şi cu Dumnezeu, după cum şi una cu cea­laltă.
Paulescu constată în lumea vie anumite conflicte rezultate “din exerciţiul normal al instinctelor”; astfel de con­­flicte au mai degrabă un caracter benefic, funcţionînd ca nişte forme de reglaj ale naturii vii. Cu adevărat în­grijorătoare sînt acele conflicte rezultate “din tre­buinţe instinc­­tive anormale (alterate, deviate), cu alte cu­vinte, din patimi sau vicii” (ceea ce limbajul teologic numeşte îndeobşte “păcate”), care sînt apanajul exclusiv al omului – singura fiinţă vie capabilă să-şi pervertească instinctele prin conştiinţă: “Dintre animale [aici în sensul de fiinţe înzestrate cu suflet, anima – n. n.], singur omul are facul­tatea de a transforma instinctele în acte voluntare […] De aici a rezultat că, în timp ce animalul încătuşat de in­stincte nu se abate niciodată de la legile naturii, omul, aproape liber, a ajuns să calce în picioare aceste admi­rabile legi stabilite de Dumnezeu în vederea fericirii lui. Într-adevăr, nu orice om este în stare să cunoască şi să înţeleagă scopurile instinctelor; în aceste condiţii, prero­gativa de a-şi alege mijloacele devine, în mîinile omului ignorant sau neînţelept, o armă periculoasă, cu care se poate chiar sinucide. Din admirabila desfăşurare a actelor instinctive, un asemenea om nu remarcă şi nu reţine decît senzaţiile plăcute care însoţesc îndeplinirea actelor res­pec­tive. Şi în loc de a se înălţa pînă la scopul instinctului, el nu mai urmăreşte decît plăcerea, devenită unică ţintă a activităţii sale. Or, patima nu e altceva decît căutarea exclu­sivă a plăcerii ce rezultă din satisfacerea unei tre­buinţe instinctive deviate (adică al cărei scop natural este ignorat, neînţeles sau chiar – nu de puţine ori – dinadins relativizat)”.
Lupta cu patimile – leitmotiv al literaturii mistice şi ascetice – reprezintă şi din punctul de vedere ştiinţific al lui N. C. Paulescu marea problemă morală şi socială a fiinţei umane. El nu întîrzie să pună problema “profila­xiei şi terapiei” patimilor rezultate atît din devierea in­stinctelor individuale, cît şi din aceea a instinctelor so­ciale. Dacă în privinţa patimilor individuale (“de nutriţie şi de reproducere”) medicina poate avea o oarecare efici­enţă, în faţa patimilor sociale (“de proprietate şi de dominaţie”) ea rămîne neputincioasă.
În căutarea unor “remedii ale patimilor sociale”, profesorul va iscodi “scrierile marilor filosofi” (arătînd şi rădăcinile ideo­lo­gice ale Revoluţiei franceze – cel mai mare cutremur social cunoscut pînă la acea dată – ale că­rei orori le va zu­grăvi cu numeroase citate din Les ori­gines de la France contemporaine de H. Taine), apoi “principalele legis­laţii civile” şi, în cele din urmă, “prin­cipalele legislaţii reli­gioase”.
Cunoştinţele lui Paulescu sînt nu o dată sur­prin­zătoare, iar analizele sale, cel mai adesea, pertinente. To­tul culminează cu examinarea moralei creştine (fireşte, din perspectiva propusă), pe care o găseşte a fi singura cu adevărat lucidă şi eficientă, mai ales în privinţa “celor două patimi sociale, de proprietate şi de dominaţie”, care au adus lumii cele mai mari ravagii. Iubirea, pe care o aflase, prin cercetare empirică, drept “legea supremă a naturii vii”, se regăseşte la temelia învăţăturii lui Iisus Hris­tos. Iubirea este legea Creaţiei, pentru că Însuşi Crea­torul este Iubire (I Ioan 4, 8 şi urm.). Esenţa morală a creştinismului este formulată astfel: “… Dumnezeu vrea ca marea recunoştinţă pe care I-o datorăm Lui s-o manifestăm faţă de semenii noştri, adică să iubim pe orice om ca şi cînd acesta ar fi Dumnezeu!” (afirmaţie întemeiată pe Matei 25, 31-40). Întrucît nu poate fi decît divină, această morală este şi singura cu adevărat… ştiinţifică. Dacă Dumnezeu este cau­­ză primă şi scop ultim a tot ce există, atunci adevărata ştiinţă nu poate duce decît la descifrarea în natură a sem­nelor voinţei şi raţiunii divine, la întîlnirea cu Dumnezeul cel Viu, cu Iisus Hristos, Logos-ul întrupat. “Ştiinţa vieţii m-a determinat să afirm, într-o lecţie anterioară: «Cred în Dumnezeu». Aceeaşi ştiinţă mă determină astăzi să ada­ug: «Şi în Iisus Hristos»”…
Mesajul esenţial al vieţii şi operei lui N. C. Pau­lescu stă în această reliefare a unităţii dintre natural şi supra­­natural, cu mai toate consecinţele ei teoretice şi prac­tice. Poate că nici un savant român n-a mai vorbit atât de avân­tat ca el despre “unirea desăvîrşită ce trebuie să exis­te între religie şi ştiinţă”