Doina – Mihai Eminescu
Poezia care a lipsit mai bine de o jumătate de veac din toate manualele noastre şcolare şi din ediţiile operei lui Mihai Eminescu apărute în acest timp este ,, Doina’’, acea evanghelie politică a românismului’’, cum o numea Octavian Goga cu prilejul dezvelirii unui monument dedicat poetului în localitatea Sânicolaul Mare.
,,S-a făcut închisoare pentru ,,Doina’’ lui Eminescu, pe vremea comuniştilor şi mai ales a sovietizării’’, spune într-un studiu introductiv un împătimit al poeziei eminesciene. În acea vreme, doar la Aiud ,,Doina’’ se recita şi se cânta în libertate deplină, ca să confirme paradoxul că într-o închisoare poţi fi mai liber decât în libertate : ,,De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-sa’’ sunt cuvinte simple, dar electrizante, clocotitoare ca toată suferinţa noastră, grea de secole. Îngânată numai în gând de către cei care o ştiau şi le era aproape de suflet, ,,Doina’’ se dovedea a fi mai puternică decât orice aparat de propagandă şi opresiune. De aceea, mai marii vremii s-au grăbit s-o elimine de peste tot, pentru a se da uitării.
Doina este o capodoperă eminesciană care exprimă cu mijloacele artei cuvântului o concepţie politică, sau altfel spus, o atitudine a ziaristului Mihai Eminescu în împrejurările încheierii păcii de la Berlin, când, în urma războiului de independenţă din 1878, Basarabia a fost cedată Rusiei. Acest ,,cântec de lebădă’’ a fost dat publicităţii în primăvara anului 1883, în cinstea inaugurării statuii lui Ştefan cel Mare, în faţa Palatului Domnesc din Iaşi. Acolo urma să citească poetul acest poem, dar din diferite motive n-a asistat nici măcar la ceremonie. De la Iacob Negruzzi aflăm că ,,Doina’’ a fost ultima lectură a poetului la ,, Junimea’’, unde a primit aplauze şi îmbrăţişări.
În prima ediţie a volumului „POESII” de Mihai Eminescu (editată de Titu Maiorescu, în 1883), din poezia DOINA lipseşte un vers: „Şi cum vin cu drum de fier” („De la Turnu-n Dorohoi/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi s-aşează pe la noi;/ Şi cum vin cu drum de fier/ Toate cântecele pier,/ Zboară păsările toate/ De neagra străinătate etc.”). Absenţa acestui vers nu este nici întâmplătoare, nici nevinovată.
Titu Maiorescu era un tip extrem de scrupulous şi de pedant când era vorba de textul tipărit, mai ales în cazul unei personalităţi uriaşe ca Eminescu. Absenţa versului este o omisiune intenţionată iar explicaţia, oricât ar părea de forţată, are legătură cu celebra afacere Strousberg. Prin această neinspirată tranzacţie, statul român concesionase construcţia căilor ferate unuia dintre cei mai mari escroci internaţionali de la vremea aceea, Bethel Heinrich Strousberg, mai exact concernului german condus de acesta.
Afacerea, iniţiată cu acordul şi sprijinul regelui, a fost o hoţie fără precedent în istoria României iar scandalul a fost atât de mare, încât l-a adus pe Carol în pragul abdicării. El picase, de fapt, într-o capcană întinsă de conaţionalii săi germani şi de răii sfătuitori corupţi din guvern, în special liberalii. Scandalul a durat 12 ani: de la 10 septembrie 1868, când a fost ratificat de Parlament contractul cu concernul Strousberg (cu sprijinul guvernului liberal condus de Ştefan Golescu), până în la 11 aprilie 1880, când s-a format „Direcţiunea princiară a Căilor Ferate Române”, iar sistemul feroviar a început să fie răscumpărat şi să intre în administrarea statului.
Poziţia lui Eminescu, ziarist extrem de bine informat, în legătură cu jaful colosal asupra României, pe care l-a constituit afacerea Strousberg, a fost fermă şi clară, şi o exprimase încă din 1876, în „Curierul de Iaşi”: „Drumurile noastre de fier, în fine, au fost construite cu totul în interesul străinilor. Ele nu raportează decât 2.000.000 pe an şi se cheltuieşte cu ele peste 40.000.000; diferenţa toată iesă din ţară din punga a 700.000 contribuabili pentru preumblarea mai comodă a 30.000. Dacă s-ar fi făcut un drum de fier de la Galaţi la Marea Neagră şi acolo un port pentru esportul grânelor noastre, s-ar fi servit într-un alt mod interesele ţărei”.
Şi totuşi, ce legătura este între Titu Maiorescu şi cenzurarea versului „Şi cum vin cu drum de fier”? – ar putea întreba cineva. Există o asemenea legătură? Există! Maiorescu, care era lider al Partidului Conservator (duşmanul liberalilor) şi care, în Parlament, pleda împotriva afacerii Strousberg, în particular era avocat al firmei Strousberg ÎMPOTRIVA STATULUI ROMÂN. Oricât ne-ar reţine anvergura culturală a „protectorului” lui Eminescu, nu putem evita concluzia care se impune de la sine: Titu Maiorescu a fost implicat. Ceea ce Eminescu nu putea fi, mai ales că ştia în detaliu toate dedesubturile afacerii Strousberg. Iar Titu Maiorescu ştia că Eminescu ştie… Aşa că, la scurtă vreme după ce marele poet naţional era băgat în cămaşa de forţă (cu sprijinul direct al lui Titu Maiorescu – n.n.) şi închis la spitalul Şuţu, Maiorescu îi tipărea, la Editura Socec, primul volum de „Poesii”. În care, dintr-o excesivă prudenţă ardelenească, a eliminat acel vers „periculos”, ce putea fi interpretat ca o aluzie la afacerea Strousberg. Căci, în 1883, ecourile scandalului încă nu se stinseseră.
Experienţa dramatică a afacerii Strousberg a făcut ca, începând cu 11 aprilie 1880, statul român să renunţe definitiv la concesionările care generaseră dezastrul economic al României şi nenumăratele scandaluri politice. De fapt nu chiar definitiv, ci doar până în zilele noastre când, începând din 1990, se fac eforturi uriașe pentru readucerea Căile Ferate Române la momentul afacerii Strousberg…
Dar să vedem cine era marele escroc. Bethel Henry Strousberg (20 noiembrie 1823 – 31 mai 1884) a fost un industriaș evreu din Germania. Dintre antecedentele sale infracţionale cea mai răsunătoare s-a petrecut în 1847 în Anglia. Fiind angajat ca agent al mai multor companii de construcţii, a sustras o parte din banii destinaţi plăţilor şi a fost arestat de poliţie în momentul în care voia să fugă cu vaporul în America. A fost judecat şi condamnat la şase luni de muncă silnică (cu executare!).
A urmat marea lovitură din România, dar nici aceasta nu s-a terminat prea bine pentru că, în 1875, a intrat în faliment, în plină derulare a contractului. A mai încercat o escrocherie financiară cu o bancă din Rusia, dar a fost din nou prins, judecat şi “retrocedat” Germaniei. Ultimii ani şi i-a petrecut scriindu-şi memoriile şi încercând să-şi reabiliteze imaginea prin diverse proiecte. N-a mai apucat. A murit pe 31 mai 1884, la Berlin.
#cezarfloreabibliofil #catrevecheromaneasca #tipariturivechi#bibliografiaromaneasca #bibliofilia #carte #carti #eminescu #doina