Văcăreştii, reprezintă una din cele mai vechi familii boiereşti, o familie care a lăsat multe secole, urme adânci în viaţa politică, socială, economică şi culturală a Ţării Româneşti.
Perioada istorică în care se încadrează cea mai mare parte a activităţii poeţilor Văcăreşti (Ienăchiţă, Alecu, Nicolae şi Iancu), cea dintre 1774-1830, reprezintă un moment important în dezvoltarea atât a societăţii româneşti în ansamblu, cât şi, în special, a culturii. Fiecare a avut o fizionomie proprie, fiind printre cei dintâi poeţi români, ce s-au străduit să impună un spirit nou în poezie, în care regăsim timid modernitatea. „Astfel, Ienăchiţă este primul moralist”, deschizător de drumuri în lirica românească, dar şi în lingvistică, autor de maxime în versuri, este cel care lasă generaţiilor viitoare drept moştenire „Creşterea limbei româneşti/ Ş-a patriei cinstire”. Îşi aduce contribuţia şi în domeniul activităţii filologice, prin lucrarea sa Observaţii sau băgări de seamă asupra regulilor şi orânduielilor gramaticii rumăneşti, tipărită în 1787 la Râmnic şi Viena, fiind o valoroasă contribuţie adusă lingvisticii. Pe plan poetic aparţine primei etape de dezvoltare a poeziei noastre naţionale, care-şi află izvorul intern în folclor, din care se va inspira şi va încerca să-l prelucreze în mod original.
Poeţii Văcăreşti au avut meritul de a scoate poezia de sub tutela religioasă, dându-i tonalităţi noi, îndreptând-o spre natură, îmbogăţind şi rafinând gama sentimentelor exprimate, dând versului o notă superioară de muzicalitate. Spiţa Văcăreştilor glorioşi, ctitori ai poeziei moderne româneşti nu şi-a încheiat mesajul cu Iancu Văcărescu. Este adevărat, că după autorul Primăverii amorului scrisă în anul 1827, a apărut o eclipsă în continuitatea celebrului Testament al lui Ienăchiţă, în sensul că nici unul dintre fiii lui Iancu n-a luat lira-n mână, sau cel puţin nu s-a dovedit în stare s-o facă să răsune cu atâta putere pe măsura strămoşilor. N-a fost însă, decât o eclipsă trecătoare. Când glasul vechilor poezii de la Văcăreşti părea a se fi stins, secat de vibraţia de odinioară, s-au făcut dintr-o dată auzite acordurile unei noi harfe, cea a Elenei Văcărescu.
Poeta s-a născut în Bucureşti, în toamna anului 1864. Strănepoată a ilustrului poet Ienăchiţă Văcărescu şi nepoată a lui Iancu Văcărescu. Elena Văcărescu este o demnă continuatoare a tradiţiilor familiale în domeniul literar şi cultural. Este fiica colonelului şi diplomatului Ioan Văcărescu şi a Eufrosinei Fălcoianu. Alintată Elencuţa, şi-a petrecut copilăria în pitorescul ţinut al Văcăreştilor, pe proprietatea familiei, de lângă Târgovişte, unde primeşte o educaţie aleasă, în atmosfera sacră a familiei, care i-a influenţat sensibilitatea şi vocaţia precoce pentru poezie. Studiază, mai întâi literatura engleză datorită guvernantei sale, continuă studiile particulare în Bucureşti, frecventând saloanele unei elite intelectuale emancipate şi, ulterior la Paris, literatura franceză. Primele ei versuri atrag atenţia lui Vasile Alecsandri şi Titu Maiorescu, care-i sfătuiesc părinţii să ofere copilului o educaţie poetică.
După cum spuneam, poeta debutează în 1886 cu volumul de poezie Chant d’ Aurore, iar presa pariziană i-a consacrat Elenei Văcărescu, articole elogioase la apariţia volumului, mai mult Academia Franceză, cunoscută pentru exigenţele ei, pentru rigoarea ei, i-a acordat primul premiu „Archon Despérouses”. Preocupările literare, lecturile numeroase, eforturile poetei pentru însuţirea tehnicilor scrierii au contribuit de asemenea la succesul obţinut. Un talent poetic autentic, fără de care Elena Văcărescu nu s-ar fi bucurat niciodată de recunoaşterea de care a beneficiat în Franţa. Anul debutului 1886, reprezintă pentru Elena Văcărescu, primul succes în lărgirea orizontului literar şi spiritual. Numărul cunoştinţelor literare devine din ce în ce mai mare, saloanele literare care îşi deschid uşile în faţa ei sunt tot mai numeroase, iar lecturile sunt tot mai diversificate.
Elena Văcărescu, revine în România în anul 1888, cu hotărârea de a nu mai părăsi niciodată această minunată ţară. Este invitată la Curtea regală, de către regina Elisabeta a României. Carmen Sylva, pseudonimul literar al reginei, este o admiratoare a operei sale literare, exprimându-şi dorinţa de a o cunoaşte. S-au plăcut atât de mult, încât i-a propus să-i fie domnişoară de onoare. Rămâne timp de trei ani alături de regină, iar anii petrecuţi alături au fost cei mai plini, mai bogaţi şi mai frumoşi din viaţa ei. La curte, la Bucureşti, a cunoscut cele mai de seamă personalităţi politice şi culturale ale României, cu care s-a întreţinut şi a schimbat idei. Alături de Carmen Sylva, tânăra poetă a decoperit Sinaia. Natura ei a impresionat-o profund, cu sălbăticia ei, cu iernile lungi şi grele, cu brazii şi molizii verzi sub zăpadă, cu formele de relief dure şi prăpăstioase sub abruptul Bucegilor, mai era aerul neasemuit de proaspăt curat şi bun. De asemenea, acolo se află şi Castelul Peleş, inaugurat cu câţiva ani înainte, unde ulterior şi perechea regală se mutase în el.
Colaborarea cu regina poetă, a fost fructuoasă pentru tânăra poetă. Printre altele, aceasta i-a tradus în germană, engleză şi italiană, minunatele versuri din Le Rhapsode de la Dambovitza, Rapsodul Dâmboviţei 1889. Volumul Rapsodul Dâmboviţei, nu este altceva decât ecoul liric al cântecelor şi obiceiurilor acultate în nouă sate de pe această vale de râu Dâmboviţa, a ţinuturilor româneşti. Culegerea ei folclorică, cuprinde 140 de cântece şi balade româneşti, culese de Elena Văcărescu din sursele directe de la locuitorii satelor, de la lăutari, ţigani, din şezătorile de la ţară. A iubit mult satul copilăriei şi adolescenţei sale, de asemenea, Târgoviştea îi trezea amintiri emoţionale. Publicat în patru limbi, între anii 1884-1892, Le Rhapsode de la Dambovitza a avut un succes răsunător, paginile acestei opere, pline de lirism şi originalitate, au cunoscut un succes fulgerător, aducându-i autoarei o notorietate binecunoscută. Critica este favorabilă, iar Academia Franceză îi acordă premiul Julien Fabre.
Prezenţa la curtea regală din România şi călătoriile la curţile regale din mai multe ţări din Europa, Germania, Italia, Austria, Spania şi Portugalia, împreună cu regina Elisabeta, i-a dat posibilitatea să cunoască multe personalităţi din viaţa culturală, socială şi politică a vremii, pe care o evoca în memoriile sale. Impresiile literare fiind decantate în volumul Regi şi regine pe care i-am cunoscut, ediţia I, în limba engleză, New York, 1904, urmată de traducerea în limba franceză, Paris, Sansot Editeurs, 1908. De asemenea, la curtea regală, Elena Văcărescu a avut prilejul de a se întâlni cu Ion Luca Caragiale, un scriitor dâmboviţean, invitat la curte de către regină.” Presa pariziană i-a consacrat Elenei Văcărescu, articole elogioase la apariţia volumului Le Rhapsode de la Dambovitza, mai mult după cum spuneam, Academia Franceză, cunoscută pentru exigenţele ei, pentru rigoarea ei, i-a acordat premiul Archon Despéouses”
Tot în această perioadă s-a petrecut un eveniment foarte important în viaţa Elenei Văcărescu, este vorba de povestea de dragoste cu prinţul moştenitor Ferdinand. Frumuseţea, inteligenţa, farmecul dar mai ales talentul tinerei însoţitoare a reginei, nu l-au lăsat indiferent pe nepotul regelui, proaspăt sosit din Germania. În anul 1889, viitorul rege al României, prinţul Ferdinand de Hohenzollen-Sigmaringen, o cere în căsătorie pe Elena Văcărescu. Hotărăşte să facă din ea viitoarea regină a României. Alegerea este pe deplin încurajată de regină, este aprobată la început şi de regele Carol I. În baza unor prevederi constituţionale, sub influenţa partidelor politice şi a marilor demnitari români, dar mai ales la cererea expresă a împăratului Germaniei, se opune categoric căsătoriei nepotului său cu o româncă. În ciuda opoziţiei reginei, logodna este ruptă, căsătoria nu poate fi încheiată şi cei doi tineri sunt obligaţi să se despartă.
Silită să plece în exil în anul 1891, ajunge mai întâi în Italia, iar câţiva ani mai târziu, prin 1895, se stabileşte definitiv în Franţa. Se va dedica unei vaste activităţi literare, concretizată printr-o valoroasă operă de poetă şi prozatoare de limbă franceză, memoralistă, romancieră, dramaturg, traducătoare. Va evoca cu dragoste, nostalgie ţinuturile natale. Aduce astfel, pe scena franceză, atmosfera, obiceiurile, costumele româneşti, meleagurile dâmboviţene, ca un fior al nostalgiei după tărâmul pierdut al locurilor natale. Poeta în scrierile sale a cântat frumuseţile peisajului natal, de la câmpia întinsă până la munţii, provinciile şi regiunile ţării, precum şi legendele, miturile, sacrificiul eroilor. Universul popular, spiritual românesc apare în toată plenitudinea, în opera Elenei Văcărescu.
În anul 1925, Elena Văcărescu devine membru de onoare al celui mai înalt forum ştiinţific din ţară, fiind aleasă membru al Academiei Române – prima femeie din România care a beneficiat de acest titlu.
Activitatea de la Anale şi de la Societatea Naţiunilor nu constituie o piedică pentru cea literară, care se desfăşoară în paralel prin versuri, evocări, memorii, eseuri, traduceri, apărute în diferite jurnale şi reviste. Calitatea de ambasadoare a sufletului românesc, recunoscută unanim în cadrul Societăţii Naţiunilor, întărită de calitatea de membră permanentă a Comisiei de Cooperare Intrenaţională, îi conferă Elenei Văcărescu un binemeritat prestigiu şi o autoritate neegalată.
Elena Văcărescu era o personalitate de excepţie, o traducătoare excepţională a operelor lui Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Lucian Blaga, Octavian Goga, Ion Minulescu, George Topârceanu, din limba română în limba franceză. Prietenii săi francezi îi spuneau Hélène Vacarésco şi trebuie spus faptul că, a fost una dintre femeile cele mai admirate şi mai influente din capitala franceză. Ea a creat Premiul Femina Vacaresco, premiu care e decernat şi astăzi femeilor scriitoare.
Ultimii ani ai vieţii o găsesc în continuare în prim-planul vieţii dipomatice şi literare. Elena Văcărescu, a murit aşa cum a trăit, ca o luptătoare, pe data de 17 februarie 1947, la Paris. Printr-o ultimă dorinţă, lasă Academiei Române parcul şi conacul Văcăreşti, în scopul înfiinţării unei instituţii culturale care să-i poarte numele, şi dispune ca o parte a averii părinteşti să fie rezervată constituirii Premiului Elena Văcărescu, aflat, de asemenea, la dispoziţia Academiei. Testamentul scriitoarei confirmă dragostea pentru cele două patrii, cea de origine şi cea de adopţie, apartenenţa la cele două culturi, română şi franceză: „Cu toate că, din cauza unor împrejurări nefericite din viaţa mea, am fost obligată să trăiesc departe de România, inima mea nu a încetat nici măcar un minut să bată pentru ea. Toată activitatea mea de aproape o jumătate de secol a fost consacrată intereselor poporului nostru, încercând să strâng raporturile dintre Franţa şi România, Franţa care a fost pentru mine o a doua patrie şi unde din fericire, numele meu este şi va rămâne simbol celor două popoare pe care le glorific”
Corpul scriitoarei a fost depus la Biserica Română din Paris. Dorinţa pe care şi-o exprimase în timpul vieţii, este de a fi înmormântată în România. Abia în 1959 martie, în urma intervenţiei soţiei unui diplomat francez la Bucureşti, rămăşiţele pământeşti ale Elenei Văcărescu, au fost aduse în România, unde au fost primite cu toate onorurile cuvenite şi depuse în cripta familiei Văcăreştilor din cimitirul Bellu. Înalţi demnitari ai statului, membri ai Academiei Române, funcţionari ai Legislaţiei Franceze, oameni de cultură prestigioşi au fost prezenţi la acest eveniment.
Definitoriu pentru personalitatea scriitoarei este faptul că a lăsat moştenire Academiei Române, prin testament, majoritatea averii Văcăreştilor, ultimele gânduri îndreptându-se spre România, pe care niciodată nu i s-a părut că a iubit-o suficient.