Ion Barbu (Dan Barbilian) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc.
Opera cea mai importantă a poetului Barbu o constituie volumul Joc secund, publicat în anul 1930. Se pare că a publicat acest volum în urma unui pariu cu Tudor Vianu că poate scrie poezie (alte surse povestesc despre o înțelegere: dacă Barbu reușea să publice poezii, Vianu trebuia să îi analizeze critic creația). Poeziile sunt dificil de înțeles, fiind o lirică ermetică cu limbaj abstract, inspirată de poemele lui Stephane Mallarmé. În unele poezii, autorul folosește concepții matematice, spre exemplu utilizează noțiunea de grup (o mulțime cu structură matematică, ale cărei elemente se pot însuma conform unor legi specifice).
În concepția lui Ion Barbu poezia are mult în comun cu geometria: există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde aceasta se întâlnește cu poezia. Ca și în geometrie înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existență. Această poezie inițiatică este un elogiu adus inteligenței ca valoare universală supremă. Proiecțiile astrale, călătoriile în timp, viziunile celeste și criptografia ermetică sunt câteva dintre tehnicile folosite cu pricepere și har de poet. Abilitățile profetice ale poetului sunt certificate de obiectivarea subtilelor concepte mentale utilizate.
În seria de poezii din Joc secund, orientările fundamentale rămân cele două, mai mult întâlnite spre prinderea sensului lumii ascuns de aparențe, de fenomene sau dimpotrivă, spre fenomenalitatea imediată în care se intuiește esența lumii. Din această perspectivă ciclul are două texte care pot fi socotite arte poetice: cel intitulat chiar Joc secund (sau Din ceas dedus) și Timbru.
Jocul secund impresionează mai întâi printr-o sonoritate impecabilă, adevărată „muzică a formelor în zbor „, dar nu – și dezvăluie sensul de la prima lectură. După însăși mărturisirea poetului „poezia este lumea purificată în oglindă (deci reflectare a figurii spiritului nostru) act clar de narcisism (de autoiubire deci de autocunoaștere), semn al minții (deci act intelectual, un sentiment, afectivitate lirică) „.George Călinescu sintetizează excelent interpretarea poemului: „Poezia („adâncul acestei calme creste”) este o ieșire („dedus”) din contigent(„din ceas”) în pura gratuitate, mântuit azur, joc secund, ca imaginea cirezii răsfirată în apă”.
Ideea fundamentală din acestă poezie este că arta e un joc secund, mai pur, realitate sublimată, care pornește din viață, dintr-o trăire, dar nu se confundă cu viața, constituindu-se ca un univers secund, posibil. Acest univers se ridică pe anularea, pe „înecarea” celuilalt, nu e, cu alte cuvinte, o copie a lui, ci are un sens propriu, intern, care-l justifică. Dacă lumea reală există sub zenit, în obiectivitate, poezia trăiește sub semnul nadirului, în reflectare. Poetul transpune oglindirea din conștiința sa în melodia cuvintelor, ascunzând în ele cântecul lui – creația, asemenea mării care își ascunde cântecul ei sub clopotele verzi ale meduzelor.