Camil Petrescu, cel ce avea să devină cel mai iubit scriitor al secolului XX, a trăit din plin tragismul unui război absurd, fiind înrolat pe front. Experienţa a fost transpusă în romanul de succes, publicat în anul 1930: „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”.
Romanul este construit pornind de la o sursă autobiografică: jurnalul de campanie al autorului din timpul Primului Război Mondial. În vara anului 1916, conform autobiografiei scriitorului, tânărul Camil Petrescu, în vârstă de 22 de ani, este chemat la oaste, atunci când România a intrat în război alături de Antanta. Mai întâi figurează la Regimentul 4 de marş şi trece prin cele mai grele experinţe. În această încercare, scriitorul, care îmbrăcase hainele sublocotenentului de rezervă, fraterniza cu ostaşul de rînd. Trăia simultan o dublă dramă, a sa şi a tuturor. Singura compensare era de a cunoaşte totul până la capăt, oricât de mare ar fi riscul. În 1917, în timpul unui bombardament german îşi pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viaţă. Cade prizonier în mâna nemţilor şi ajunge într-un lagăr unguresc de la Sopronyek. Un an mai târziu este eliberat din prizonieratul maghiar şi fiind socotit mort, întâmpină mari dificultăţi, la Bucureşti, în anularea actului de deces.
“Experienţa războiului a avut o mare influenţă pentru romancierul de mai târziu, deoarece adăugase scriitorul încă o valenţă în formula personalităţii sale. Stefan Gheorghidiu, eroul romanului “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, definea aceasta stare de lucruri :
” Mă întorsesem din razboi cu un sentiment aproape metafizic al camaraderiei, solidarizat cu tot ce e suferinţă şi dor de mai bine în lume. Destinul comun al liniilor de tranşee, egalitatea în faţa morţii păreau semnul unui destin legat cu toată omenirea, pentru tot restul vieţii”.
Astfel se naşte romanul despre care criticul Nicolae Manolescu nota: “La apariţie, în 1930, romanul lui Camil Petrescu, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, a surprins critica prin caracterul lui aparent neunitar. O poveste clasică de dragoste şi un jurnal de război, greu de legat între ele. Persoana întâi a naraţiunii nu părea suficientă pentru a fi citite împreună. Şi mai era ceva, impresia, nu chiar uşor de formulat, că nici gelozia, nici războiul nu aveau înfăţişarea cunoscută din alte romane ale vremii. Ceea ce critica n-avea cum să ştie încă era că, sub ochii ei, se petrecea o reformă a romanului pe cât de profundă, pe atât de radicală, şi că, în pofida inerţiei unui gen devenit foarte popular, romanul nu va mai fi niciodată acelaşi după “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ” Romanul este structurat în două părţi, cu titluri semnificative, surprinzând două ipostaze existenţiale: „Ultima noapte de dragoste”, care exprimă aspiraţia către sentimentul de iubire absolută şi „întâia noapte de război”, care ilustrează imaginea războiului tragic şi absurd, ca iminenţă a morţii Dacă prima parte este o ficţiune, deoarece prozatorul nu era căsătorit şi nici nu trăise o dramă de iubire până la scrierea romanului, partea a doua este însă o experienţă trăită, scriitorul fiind ofiţer al armatei române, în timpul primului război mondial. Romanul este scris la persoana I, personajul-narator identificându-se în partea a doua cu autorul . Însuşi Camil Petrescu recunoaşte că partea întâi a romanului, despre povestea de dragoste a eroului, este o fabulaţie, o născocire, pe când, cea de-a doua parte, despre război, este construită pe baza memorialului său de campanie.
Romanul surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salvează prin conştientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce trăieşte tragismul unui război absurd, văzut ca iminenţă a morţii.
“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, definit de autor drept „un roman cu o tehnică anapoda”, constituie o inovaţie în arta românescă de la noi”.
